Traheea
In termeni populari poartă numele de “beregată”.
Canalul aerian ce porneşte de la laringe în jos are o structură specială cu inele cartilaginoase aşezate în şir unele sub altele, ce asigură o deschidere permanentă a canalului, indiferent de variaţiile de presiune ale coloanei de aer.Acest lucru este necesar ştiind că în momentul când tragem aer în plămâni (inspiraţia) contracţia muşchilor inspiratori determină o creştere de volum a toracelui astfel că se produce o presiune negativă prin care este aspirat aer din exterior (ca şi în cazul unor foaie folosite pentru întreţinerea focului). Dacă pereţii canalului ar fi depresibili (cum este esofagul ce conduce alimentele) trecerea aerului nu ar mai fi posibilă, calea aeriană închizându-se ca o supapă.În plus, în mişcările gâtului s-ar fi creat riscul de aplatizare prin îndoire sau răsucire – poate mai puţin la om şi mai mult la animale.
Traheea este un canal unic, ce se termină prin bifurcarea în două ramuri, câte una pentru fiecare plămân – bronchiile principale. Traheea coboară pe mijlocul toracelui împreună cu alte formaţiuni esenţiale ce leagă capul de trunchi (coloana verterbrală cu măduva spinării, nervi, vase sanghine – artere şi vene – şi esofagul ).
Proiectat pe peretele anterior al pieptului, cam în regiunea incipientă a spaţiului dintre sâni, locul bifurcaţiei traheei reprezintă şi locurile în care fiecare dintre plămîni primeşte componentele esenţiale bunei funcţionări (bronchia principală – ramură din trahee, artera pulmonară şi venele pulmonare – legate direct de baza inimii, vase limfatice).
Ca structură, traheea are un schelet cartilaginos, din inele incomplete ca nişte potcoave deschise spre posterior, între ele fiind un ţesut moale musculo-fibros, tapetat la interior de o mucoasă ce se continuă de la nivelul laringelui. Această mucoasă este adaptată apărării împotriva riscurilor de infecţie, având:
- la suprafaţă o pătură continuă de “cili vibratili” – nişte prelungiri filiforme fine cu mişcări ondulatorii speciale, realizând împreună o mişcare continuă de val în deplasare. Această mişcare transmite din aproape în aproape particulele microscopice din aerul inspirat şi oprite în drum la contactul cu mucoasa, ca pe o bandă rulanta, spre laringe, pentru eliminarea lor prin tuse.
- o mulţime de celule mucipare care secretă mucusul, o substanţă uşor lipicioasă, cu multiple funcţii benefice.Între acestea un rol important este acela de a fixa particulele microscopice solide din coloana de aer în vederea eliminării.
Aceste adaptări ale mucoasei se pierd la fumătorii înveteraţi, fapt ce explică uşurinţa cu care aceştia dezvoltă infecţii repetate acute şi cronice, evoluând cu timpul către o boală ireversibilă şi invalidantă – bronhopatia cronică obstructiva ce conduce la insuficienţă respiratorie.
La nivelul mucoasei se găsesc şi terminaţiile nervoase ce declanşează reflexul de tuse, şi o mulţime de celule de apărare specializate (macrofage, leucocite, limfocite, etc).