Aceste creșteri ale numărului celulelor din sânge, survin de cele mai multe ori ca o reacție de adaptare a organismului la unele situații particulare, cum ar fi:
- traiul îndelungat la altitudini crescute, unde oxigenul din atmosferă este mai rarefiat, fiind necesar un număr mai mare de globule roșii pentru a putea transporta aceeași cantitate de oxigen la țesuturi
- boli cronice de plămân și de inimă, în care oxigenul din sânge este scăzut, cum sunt insuficiențele respiratorii din boala pulmonară obstructivă (frecventă la marii fumători) sau unele malformații cardiace congenitale, în care o parte din sânge șutează plămânul și nu mai realizează schimbul de gaze cu aerul atmosferic
- boli renale cronice, cu secreție crescută de eritropoietină, hormon produs la nivel renal, care crește producția medulară de eritrocite
- hipertensiuni arteriale cu hiperreninemie
- alte situații în care apare poliglobulie secundară sau falsă.

Anemiile sunt definite de scăderea numărului de globule roșii şi a valorii hemoglobinei sub limitele admise ca normale pentru vârsta şi sexul pacientului.
În prezenţa unei anemii, este foarte importantă stabilirea cauzei acesteia, pentru a putea trata această cauză, sau măcar stabilirea mecanismului de apariţie al
anemiei, pentru a putea acţiona terapeutic asupra acestuia din urmă. Tratamentul cauzei poartă numele de tratament etiogic pe când modificarea mecanismului este cunoscută ca tratament patogenic, terminologie valabilă pentru orice boală şi nu numai pentru cele hematologice. Mai există și o a treia posibilitate, a tratamentului simptomatic, care urmărește doar ameliorarea manifestărilor de boală.

Clasificarea anemiilor se face având în vedere mai multe criterii:

1. După severitatea lor se împart în anemii uşoare, anemii medii şi anemii severe. Clasificarea ţine cont de amplitudinea scăderii hemoglobinei şi a numărului de eritrocite, şi nu de intensitatea manifestărilor clinice ale anemiei, care sunt influenţate şi de alţi parametri, cum ar fi vârsta pacientului şi patologia asociată, în special cea cardiovasculară, respiratorie şi cerebrală, patologie care creşte în incidenţă cu înaintarea în vârstă, astfel încât mai este cunoscută şi ca patologie “de vârstă”.
Astfel anemia poate fi:
- ușoară cu hemoglobina cuprinsă între 11-13 grame pe decilitrul de sânge
- medie între 10-7 g/dl
- severă sub 7 g/dl.

2. După mecanismul de producere (clasificare patogenică):
2.1 mecanism periferic fie prin pierderi de globule rosii – anemii feriptrive sau post hemoragice, fie prin distrugere de globule roșii – anemii hemolitice
2.2 mecanism central, prin afectarea producției medulare de globule roșii, care este responsabilă de regenerarea permanentă a eritrocitelor din periferie. Astfel unele anemii au o regenerare medulară scăzută și poartă numele de anemii hiporegenerative iar la altele aceasta lipsește fiind anemii aregenerative, un exemplu tipic fiind aplazia medulară.

3. După aspectul și caracteristicile globulelor roșii se deosebesc:
3.1 anemii cu globule roșii mici si decolorate (hipocrome)
3.2 anemii cu globule roșii mari și bine colorate (hipercrome)
3.3 anemii cu globule roșii de dimensiuni normale și normal colorate.

Culoarea globulelor roșii este dată de încărcarea lor cu hemoglobină, deci de capacitatea de transport a gazelor sanghine, legate de fierul din structura hemoglobinei.

Există și clasificări ale anemiei în funcție de cauzele care le produc, cum sunt pierderile de sânge, hemoliza, lipsa de vitamine, aplazia medulară indusă de diferiți agenți, etc.

a) factorii plasmatici ai coagulării, care cuprind factori procoagulanți și anticoagulanți, factori profibrinolitici și antifibrinolitici.
Tot acești factori au rolul de a menține un echilibru între conținut, adică sânge, care trebuie menținut în stare fluidă și conținător, reprezentat de vas, care trebuie să își mențină integritatea structurii peretelui. Modificările patologice ale acestor factori sunt puse în evidență în laboratorul de coagulare și hemostază.

b) anticorpii, poartă și numele de imunoglobuline, fiindcă fac parte dintr-un anume tip de globuline, de obicei gamaglobuline. Aceste proteine se găsesc și se studiază în sânge și în urină, în cadrul laboratorului de imunologie, prin metode speciale cum este electroforeza care se bazează pe migrarea diferită în câmp electric, pe diferite suporturi, a proteinelor din sânge.

c) modificările complementului seric și a fracțiunilor sale pot să fie cauza sau efectul unor situații patoloice, care fac obiectul de studiu al specialităților medicale de imunologie-reumatologie.

Valorile normale ale numărului de trombocite sunt cuprinse între 200.000 și 400.000 pe milimentru cub de sânge.

Rolul trombocitelor este acela de a iniția procesul de oprire a unei sângerări, proces complex, care se declanșează imediat ce se produce o lezare a integrității peretelui vascular. În acest proces nu sunt implicate numai plachetele dar și vasul de sânge lezat, precum și anumite proteine din sânge, cu rol în coagulare. De asemenea intervin monocitele din sânge.

Durata de viață a trombocitelor nu depășește, ca și în cazul majorității globulelor albe, câteva zile, după care ele sunt distruse în principal tot în splină.

În mare, rolul globulelor albe este de a apăra organismul împotriva unui spectru foarte larg de agresiuni, precum infecțiile, inflamațiile, neoplaziile sau alergiile. În funcție de locul lor în sistemul de apărare, dar și de unele caracteristici morfologice, precum dimensiunile, aspectul nucleului, prezența și aspectul granulațiilor din citoplasmă, se deosebesc mai multe varietăți de celule.

Globulele albe (leucocitele) sunt produse atât în măduva osoasă, cât și în structuri limfoide, cum sunt ganglionii limfatici. Dimensiunile lor variază de la un tip de celulă la altul, dar sunt ceva mai mari de globulele rosii.

Exprimarea procentuală a fiecărui tip de leucocite față de numărul lor total constitue formula leucocitară care, alături de hemogramă, reprezintă o altă analiză fundamentală atât în hematologie cât și în medicină, în general.
Astfel:
1. granulocitele sunt leucocite care prezintă granulații în citoplasmă, după culoarea și afinitatea pentru anumiți coloranți a granulațiilor putând fi distinse mai multe tipuri, și anume:
1.1 neutrofilele, cele mai numeroase leucocite, reprezentând aproximativ 65-70% dintre acestea, deținând rolul principal în apărarea contra infecțiilor bacteriene
1.2 eozinofile, mult mai puține la număr, constituind aproximativ 1-3% dintre leucocite, având rol în reacțiile alergice și în infecțiile parazitare
1.3 bazofile, cele mai puține dintre granulocite, găsite într-un procent de doar 0,1-1%.

Globulele roșii pot fi considerate niște mici saci cu hemoglobină, principalul lor constituent. Rolul lor este acela de a transporta oxigenul de la plămâni la țesuturi și dioxidul de carbon, care este practic un rezidu al proceselor metabolice, în sens invers, de la țesuturi la plămâni, unde este eliminat. Gazele sanghine se transportă în eritrocite legate de hemoglobină, mai precis de fierul din structura acesteia. Sângele oxigenat la nivelul pulmonar este trasportat către celule prin artere. Schimbul de gaze între sânge și țesuturi are loc la nivelul vaselor capilare care sunt cele mai mici vase sanghine constituind microcirculația. Sângele încărcat cu dioxid de carbon este transportat către plămâni prin vene.

Caracterizarea sângelul din punct de vedere al conținutului în hemoglobină, al distribuției acesteia la nivelul globulelor roșii poartă numele de hemogramă.
Hemograma este o analiză extrem de frecvent utilizată în toate specialitățile medicale, fiind practic obligatorie indiferent de tipul de boală.
În hemogramă, în afară de numărul de eritrocite, mai regăsim expriamtă și valoarea hemoglobinei care este normală între 12 și 14 grame pe decilitrul de sânge, și valoarea hematocritului, care reprezintă proporția pe care o ocupă eritrocitele în volumul total al sângelului și care în mod normal trebuie să fie egal, în valoare absolută, cu hemoglobina înmulțită cu 3.

Globulele roșii sunt produse în măduva osoasă hematopoietică, localizată, la adult, în oasele late cum este sternul (osul din fața cutiei toracice) sau oasele sângelui, adică hematopoieza, se desfășoară și la nivelul altor oase precum și în ficat și splină, locuri în care acest proces se poate relua la adult, în condiții de boală.
Unele globule roșii mai tinere, mai mari decât globulele roșii adulte, prezintă în citoplasmă, la colorații speciale, o rețea care le-a dat practic și numele de reticulocite.

Globulele roșii au o perioadă de viață de 120 zile după care se distrug, în principal în splină.

Celulele sanghine sunt:
I. Eritrocitele sau hematiile sau globulele roșii
II. Leucocitele sau globulele albe
III. Trombocitele sau plachetele sângelui.

Fiecare tip de celulă are anumite caractere morfologice, după care poate fi identificată, se găsește în sânge într-un anumit număr, se produce și se distruge în anumite locuri din organism și îndeplinește anumite funcții pentru care a fost creată, funcții pe care nu le poate îndeplini numai o celulă adultă și nu celulele tinere.
Celula este unitatea morfologică (de structură) și funcțională a organismelor vii și este alcătuită, în general, din următoarele părți componente:
I. Membrana celulară (învelișul care o delimitează)
II. Citoplasma celulei
III. Nucleul celulei.

Există însă și celule lipsite de nucleu (anucleate) după cum există și celule cu mai mulți nuclei (multinucleate).
Fiecare celulă poate fi caracterizată prin formă, dimensiuni și limite celulare, date de anumite caracteristici ale membranei, prin conținutul citoplasmei și culoarea acesteia, prin forma, aspectul, dimensiunile și structura nucleului.

În Hematologie punerea diagnosticului se bazează, de multe ori, pe examinarea celulelor sanghine din sângele periferic, din măduva oaselor sau din ganglionii limfatici, unde aceste celule se găsesc în mod normal, dar şi din alte organe, ţesuturi sau lichide biologice precum lichidul cefalorahidian sau lichidul pleural.

Eritrocitele, leucocitele şi trombocitele se produc în :
- măduva anumitor oase sau
- ganglionii limfatici.
Se descarcă în sânge numai sub formă de celule adulte.

În situaţii patologice, adică de boală, se pot produce celule sanghine şi în alte structuri în care acest proces, cunoscut sub numele de hematopoieză, se produce, în mod normal, numai la făt sau la copilul mic. Exemple clasice ale unor astfel de structuri sunt splina, ficatul sau acele oase în care, la adult, încetează producţia de celule sanghine. Tot în situaţii patologice se pot întâlni în circulaţie celule tinere, imature, denumite celule precursoare.