Cunoştinţele medicale au evoluat foarte mult în ultimii zeci de ani.
Pe măsura descifrării mecanismelor celulare care stau la baza leziunilor proprii bolii, în aceeaşi măsură s-a putut verifica şi rolul alimentaţiei:

- ca factor auxiliar curativ – deci cu acţiune favorabilă procesului de vindecare
- cu acţiune negativă, putând întreţine un anumit grad de leziuni celulare sau să împiedice vindecarea, fiind factori nocivi direcţi (cu molecule toxice celulare hepatice) sau indirecte (întreţinând anumite deficienţe de digestie şi resorbţie, anumite lipsuri alimentare esenţiale bunei funcţionari).
Pacienţii cu hepatite pot asocia şi anumite deficienţe sau suferinţe digestive – ale stomacului mai ales, temporare, în cadrul bolii (ca în perioada iniţială a hepatitelor acute) sau independente (ca în cazul pacienţilor alcoolici, care dezvoltă o gastrită cronică hipoacidă).
De aceea dieta trebuie să aibă în vedere şi aceste suferinţe asociate.

Dieta recomandata pacientilor cu hepatita acuta (virala sau toxica)

Pacientul cu hepatită acută poate prezenta la debutul bolii o sumă de tulburări digestive, ce antrenează un grad de intoleranţă la o alimentaţie normală.
În această perioadă, până la internarea în spital, se recomandă:
- lactate (lapte dulce, acidulat, sana, iaurt, ) şi derivate (brânză proaspătă de vaci, caş dulce, urdă, telemea de vacă proaspătă sau desărată, uneori şi de oaie, proaspătă);se vor evita brânzeturile fermentate (“rafinate”), caşcavalul.
- făinoase : biscuiţi, pesmet, pâine albă mai veche sau prăjită, stixini, grisine, orez fiert, griş, paste făinoase în supe sau budinci uşoare; prăjituri de casă (cu cocă simplă) fără adaosuri de tip creme, cacao, însiropate, etc.
- ouă moi, ouă în preparate (găluşti sau zdrenţe în supă) dar nu prăjite
- supă de legume, uneori şi supă de came slabă (de pasăre sau peşte)
- legume preparate (fierte ca sote-uri sau piureuri) sau în mâncăruri; cartoful este bine tolerat copt în cuptor sau fiert (ca atare sau ca piure) – şi se va evita forma prăjită; uneori este tolerată salata verde uşor acrită cu lămâie
- fructe sub formă de sucuri preparate pe loc, în casă (nu sub forma comercializată care conţine stabilizatori şi alte ingrediente potenţial toxice), mai rar ca atare, preferabil semipreparate (mere rase, consumate după o perioadă de păstrare, cu adaos mic de zahăr), sau mere coapte

Ce nu se recomandă:

- mîncărurile grase, pregătite la cuptor sau cu un conţinut bogat în celuloză (vinete, ridichi, varză, castraveţi)
- condimentele iuţi ( ceapă şi usturoi crude, hrean, ardei iute, piper, boia)
- fructele ca atare (mere, pere, piersici, şi – mai ales, cele cu ulei – nuci, alune, seminţe de dovleac)
Toate acestea stagnează în stomac o perioadă mai lungă, făcând digestia dificilă, şi întreţin senzaţia de vomă şi vărsăturile.
- carnea ca atare – indiferent de forma de preparare (fiartă sau grătar) poate să nu fie tolerată, în unele cazuri cu toleranţă digestivă satisfăcătoare este permisă carnea slabă (pasăre sau peşte slab) fără organe, fără mezeluri -mai ales cele afumate – sau conservată (prăjită, la borcan, în conserve sau ca pastrama)
- icrele de peşte

Alte sfaturi utile:

Cantitativ, mese mai mici şi mai dese, pentru a evita senzaţia de plenitudine.
Forma culinară şi prezentarea alimentelor trebuie să fie apetisantă, să facă plăcere şi nu să provoace repulsie.
Să nu se forţeze pacientul să mănânce peste senzaţia de saturaţie (chiar dacă este precoce, doar după câteva înghiţituri) pentru a nu provoca reflexul de vomă.
Odată cu intrarea în faza de stare, pacientul îşi recapătă apetitul şi dispare intoleranţa digestivă. în această perioadă, şi mai ales în convalescenţă, pacientul are tendinţa de a mânca orice, fără restricţii, şi de multe ori, din cauza apetitului exagerat se produce o acumulare nedorită cu creşterea în greutate accelerată.
Obiectivul principal din această perioadă va fi echilibrarea dietei cu necesităţile reale calorice şi nutritive, şi – uneori, interzicerea alimentelor toxice direct (alimentele iuţi şi alcoolul sub orice formă).

Virusul este cu mult mai contagios, judecând după rezistenţa pe care o dovedeşte în mediu şi după capacitatea sa infectantă.În ce priveşte rezistenţa, este suficient să amintim că un ac de seringă infectat cu sânge de la un bolnav poate transmite infecţia dacă este refolosit chiar după un interval de 1-2 luni; virusul rezistă la fierberea scurtă (sub durata de 30-45 min) şi la tratarea cu dezinfectante uzuale, inclusiv cu alcool, a instrumentarului infectat.Doza infectantă este foarte mică, acceptându-se posibilă transmiterea infecţiei cu a 2000 – a parte dintr-o picătură de plasmă sau sânge de la un bolnav.Astfel înţelegem de ce este posibilă transmiterea bolii în condiţiile în care uneori, în campanii de vaccinare din şcoli, unităţi militare, etc, încă se mai practică (din păcate) vaccinarea la rând a mai multor persoane cu mai multe doze de ser tras într-o singură seringă, şi schimbarea doar a acelor după fiecare persoană.Infecţia se transmite prin cantitatea infimă de plasmă care urcă pe ac în momentul introducerii acestuia în muşchi, cantitate suficientă să infecteze restul de ser din seringă şi să transmită virusul persoanelor înţepate după aceea.

Reamintim faptul că prin măsuri specifice din partea Ministerului Sănătăţii şi a Poliţiei Sanitare, riscul de transmitere prin manopere medicale a fost din ce în ce mai redus, impunându-se:
- controlul foarte riguros al probelor de sânge donate pentru transfuzii
- restrângerea la maximum acceptabil a indicaţiilor de transfuzii de sânge, plasmă sau derivate de sânge
- folosirea în toate unităţile sanitare a seringilor şi acelor de unică folosinţă şi obligaţia distrugerii lor imediat după folosire (pentru a fi imposibilă revalorificarea lor de către persoane inconştiente)
- renunţarea pe cât posibil la tratamente injectabile la domiciliu, iar dacă aceasta nu este posibil, combaterea tendinţei de a angaja persoane necalificate (sau retrase din activitatea sanitară) ce nu folosesc seringi şi ace de unică folosinţă.Un sfat important este acela ca fiecare persoană să-şi procure seringă şi ace personale sau de unică folosinţă.

Rămâne în actualitate posibilitatea transmiterii virusului hepatitic B prin instrumente tăietoare şi înţepătoare nemedicale (ace tatuaje, gâurirea lobilor urechii pentru cercei, lame şi brice de ras, truse de manichiură, ace, foarfeci şi cuţite diverse contaminate în gospodărie prin înţepături accidentale şi neabandonate, etc).
Pe lângă această modalitate – cea mai frecventă, transmiterea mai este posibilă şi prin contact sexual, în anumite cazuri şi prin sărut şi sex oral, iar în cazul gravidelor, transplacentar sau parinatal (adică în momentul naşterii) şi chiar ulterior, prin alăptarea la sân.

După infectare, perioada de incubaţie este mai lungă decât în cazul hepatitei A, durând între 45 şi 180 de zile. Virusul apare în sângele pacientului cu circa trei săptămâni înaintea primelor semne de boală, putând fi transmis altor persoane prin căile amintite. Această perioadă de contă-giozitate începe deci dinaintea debutului aparent al bolii şi durează indefinit, în funcţie de evoluţia ulterioară a bolii:
- se poate opri după boală la pacienţii care ajung la vindecare
- poate dura, după boală, perioade variabile – de la câteva săptămâni la ani sau pe viaţă, dacă pacientul rămâne purtător de virus
Debutul bolii seamănă cu cel al hepatitei A, existând unele mici diferenţe:
- debutul pseudogripal, deşi posibil, se întâlneşte mai rar
- mai frecvent se întâlnesc formele de debut pseudoreumatismal, dispeptic şi urticarian
- deşi destul de rar, boala poate fi deosebit de gravă chiar de la primele manifestări. Astfel este posibil să fie întâlnit debutul hemoragie, ca o manifestare precoce a unei forme de mare gravitate ulterioară; la fel, debutul asteniform poate asocia rapid manifestări de “intoxicare” cerebrală (stare confuzională, insomnie nocturnă şi somnolenţă diurnă, agitaţie verbală şi motorie, lipsă de coordonare a mişcărilor fine) şi alte semne care trebuie să atragă atenţia asupra tendinţei de evoluţie rapidă către coma hepatică.
Durata perioadei de debut, până la instalarea icterului, este mai lungă decât în hepatita A, putând ţine 5-21 zile, cel mai frecvent 7-14 zile.
În faza de stare întâlnim aceleaşi manifestări clinice şi de laborator ca şi în hepatita A (icter, astenie, sindrom dispeptic, eventual dureri moderate la nivelul ficatului), fără să poată fi întâlnite elemente specifice etiologiei B cu excepţia duratei evoluţiei (în această perioadă se constată o durată mai mare a evoluţiei până la intrarea în convalescenţă, care depăşeşte de regulă 14 zile, putând să se întindă chiar la 30-45 zile).
Şi convalescenţa este, ca şi celelalte faze evolutive, ceva mai dificilă şi mai lungă, vindecarea anatomică a ficatului survenind, în cazurile când se realizează, cam la 6 luni după faza acută a bolii. Nu toţi pacienţii ajung la o vindecare reală, o parte (în jur de 30 %) pot evolua în continuare ca purtători de virus sau ca bolnavi cronici.
Infecţia cu virus B poate îmbrăca diferite forme de manifestare:
- forma de hepatită acută clinic manifestă, în formă comună (cea descrisă mai devreme);
- formă de infecţie acută inaparentă — la fel cu cea întâlnită în cazuri de hepatită A. Spre deosebire de acestea, infecţia inaparentă cu virus B nu conduce la vindecare şi câştigarea latentă a imunităţii, ci conduce către o formă de infecţie persistentă cunoscută sub denumirea de “purtător aparent sănătos de virus”. Aceşti purtători sunt identificaţi prin prezenţa în sânge a unei particule definitorii a virusului, adică a antigenului de suprafaţă a virusului B, cunoscut prescurtat ca Ag. HBs.
Toate aceste persoane continuă să fie sursă de infecţie pentru cei din jur, pe o durată indefinită, deseori pe viaţă.
- forma de infecţie activă şi persistentă, evoluând clinic către cronicizare – tabloul de hepatită cronică se poate dezvolta în continuarea suferinţei acute – ce nu demonstrează nici o tendinţă spre vindecare (situaţie destul de rar întâlnită), sau devine aparent la distanţă de faza acută, după o perioadă variabilă de aparentă sănătate, timp în care evoluţia a fost tăcută, infraclinică;
- forma de hepatită acută severă. Este o formă întâlnită mai ales la persoane tinere, fără suferinţe anterioare de nici un fel. Deşi rară, (în jurul de 1-3 la 100 de cazuri) este o formă de boală cu evoluţie deosebit de gravă, având o mortalitate ce poate ajunge la 80 % din cazuri.Gravitatea poate fi vizibilă chiar de la debut (în cazul prezenţei de la început a hemoragiilor sau a tulburărilor nervoase deja amintite), sau se poate instala mai târziu, după o evoluţie iniţială de gravitate medie sau uşoară, chiar şi la 2-3 săptămâni după debut. Evoluţia severă nu pare a fi consecinţa vreunor greşeli sau a unor fapte de care să fie vinovat pacientul, şi se presupune că mecanismul ar ţine tocmai de intensitatea şi forţa cu care aceste organisme tinere răspund la infecţie.Mai exact, mijloacele de apărare ale corpului, în tendinţa de anihilare a virusului localizat intrahepatic, atacă cu furie propriile celule hepatice infectate distrugându-le (în timp ce o reacţie de apărare mai blândă ar duce doar la împiedecarea multiplicării virusului salvând celulele gazdă).
Organismul îşi omoară propriul ficat.
În această formă de evoluţie semnele de agravare apar destul de devreme şi se intensifică de la zi la zi, cu intrare rapidă în comă hepatică şi deces (totul în câteva zile). Cazurile salvate prin tratament intensiv ies din comă după mai multe zile şi pot recupera total, dar, de obicei, rămân cu un grad de suferinţă cronică ce poate conduce în timp (10-20 de ani) la ciroză hepatică.
Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că gravitatea nu este vizibilă de la debut în toate cazurile, situaţii în care neglijarea prezentării la medic sau nerespectarea sfaturilor acestuia pot contribui la accelerarea şi intensificarea agravării bolii. Invers, internarea de la primele semne de suferinţă va permite surprinderea în timp util – prin analize de sânge adecvate, a tendinţei de agravare, luându-se din timp măsurile necesare de tratament intensiv ce pot stopa evoluţia severă. Prin aceste măsuri instituite precoce, s-a reuşit ameliorarea prognosticului, mortalitatea putând fi scăzută sub tratament de la 80 la 30% .
Ca o concluzie generală, problemele hepatitei cu virus B sunt cu mult mai serioase decât în cazul hepatitei A, atât în forma acută – prin durata mai mare şi potenţialul de gravitate a evoluţiei, cât şi prin riscul să nu se ajungă la vindecare, situaţie în care se înregistrează evoluţia cronică a infecţiei.

Dieta pentru hepatite

O parte dintre virusuri se transmit pe cale digestivă (sunt eliminate de bolnav prin scaun) de unde pot ajunge pe alimente sau în apa de băut cu mâinile murdare, cu ajutorul muştelor, aduse de curenţi de aer, sau prin deversarea fecalelor şi apelor infectate în puţuri, bazine şi lacuri-surse pentru alimentarea cu apă a localităţilor urbane şi rurale. Acest mod de propagare a infecţiei este caracteristic pentru virusurile hepatitice A şi E (ultimul fiind rar la noi în ţară, şi cu mult mai frecvent în regiuni cu ploi abundente şi cu inundaţii masive – cum sunt zonele tropicale din Africa, Asia şi America Centrala.
Alte virusuri – cum sunt virusurile B, C, D, G şi probabil TT se găsesc un timp prelungit în sângele pacientului (luni sau ani de zile, uneori toata viaţa) Ele nu se transmit pe cale digestivă ci prin alte căi prin care sângele infectat intră în contact nemijlocit cu sângele unei persoane receptive (adică lipsită de imunitate pentru virusul respectiv). Sunt descrise mai multe posibilităţi de transmitere:
- prin introducerea în scop terapeutic a sângelui în cauză în circulaţia unui primitor în nevoie acută – arşi, accidentaţi, operaţii importante,
etc. (transfuzii de sânge sau administrarea unor produse speciale provenite din sânge — plasmă, factori antihemofilici, etc). Această cale este destul de bine ţinută sub control prin îndepărtarea de la donare a celor cunoscuţi ca bolnavi sau purtători de virus şi prin examinarea ulterioară, cu maximă rigurozitate, a sângelui recoltat de la donatorii aparent sănătoşi, supus la nenumărate analize înainte de a fi dat în folosinţă; sângele sănătos este folosit, sângele dovedit infectat este distrus, “parenteral” ( combinaţia “par – enteral”, care înseamnă în afara căii digestive, a devenit treptat sinonimă cu calea directă, prin traversarea pielii) – concret prin înţepături sau tăieri cu instrumente infectate.Pentru înţelegere trebuie spus că orice instrument folosit pentru înţepare (ace cu gămălie, de siguranţă, ace de acupunctura, ace de siringă, ace de tatuaj, etc) odată folosit, păstrează pe el urme de sânge de la prima folosire. Sângele se usucă, este invizibil cu ochiul liber, dar dacă acea persoană a avut în sânge astfel de virusuri (bolnav sau purtător), virusurile au o capacitate neobişnuită de rezistenţă în mediu putând infecta, cu ocazia refolosirii acului respectiv chiar după luni de zile. De aceea, acele medicale trebuie folosite fie o singură dată (şi apoi distruse), fie trebuie spălate atent şi apoi sterilizate prin fierbere prelungită (peste 45-60 de minute) după fiecare folosire.

La fel se discută şi în cazul instrumentelor tăietoare. Cele de uz casnic – lame de ras, brice, truse de manichiură – trebuie folosite strict de o singură persoană şi nu împrumutate în familie sau între prieteni – sau, mai rău – în folosinţă publică în frizerii sau saloane de cosmetică (pentru depilare, ras, etc).Cele de uz medical (bisturie, dălţi, foarfeci, pense, cleşti şi altele folosite curent în chirurgie şi stomatologie) trebuie curăţate mecanic de resturile de sânge, spălate în apă cu detergenţi puternici şi apoi sterilizate în etuve (la 130 de grade, sub presiune de 2 atmosfere) sau în cuptoare speciale (“pupinele”) la sute de grade temperatură.
- o altă cale de transmitere frecvent întâlnită -mai ales la tineri – este cea sexuală, virusurile fiind prezente, în cantităţi suficiente pentru a infecta, în secreţiile genitale la ambele sexe. Această cale poate fi oprită printr-o conduită preventivă privind alegerea cu grijă – după efectuarea analizelor necesare, a partenerului (sau partenerei) în cazul legăturilor durabile.Altfel prevenirea este posibilă doar prin folosirea cu regularitate a prezervativelor în timpul contactelor sexuale întâmplătoare (“ocazionale”);
- calea “verticală” înseamnă posibilitatea transmiterii infecţiei de la o mamă la copilul său – atât în timpul sarcinii (în 5-10% din cazuri) cat – mai ales – în timpul naşterii pe căi naturale, când, prin desprinderea placentei se petrece un contact şi schimb direct de sânge matern şi fetal. Dacă mama are virus în sânge acesta va infecta acum şi nou născutul, infecţia urmându-şi cursul în continuare; deseori primele manifestări ale bolii acute pot trece neobservate, astfel că infecţia duce, aparent direct, către hepatită cronică sau ciroză hepatică în jurul vârstei de 5-7 ani de viaţă. Transmiterea mai este posibilă şi prin alăptarea la san, mai puţin pentru virusul C – care se poate transmite astfel doar în condiţii mai speciale, de viremie bogată, dar este regulă pentru virusul B – prezent obişnuit în laptele matern.Deşi pare a fi o cale de transmitere digestivă, trebuie precizat că la sugar stomacul este lipsit de secreţia acida a adultului (în măsură să inactiveze virusul), iar mucoasa intestinală nu a atins maturitatea, fiind uşor permeabilă pentru virusul hepatitei B înghiţit.

Dieta pentru hepatite