- de internare (chiar dacă starea bună a pacientului nu pare a justifica aceasta). Izolarea la spital rezolvă două probleme: pe de o parte asigură pacientului cele mai bune condiţii de diagnostic, de supraveghere calificată şi de tratament, iar pe de altă parte anulează riscul de contagiune în familie, adică de a transforma un caz izolat într-un focar de boală;
- de spitalizare pe toată durata reală a evoluţiei, în situaţia deja amintită în care pacientul se simte foarte bine cu mult înainte de a se obţine remisiunea datelor de laborator. Plecarea prematură din spital riscă să compromită evoluţia către vindecare;
- de a se conforma recomandărilor primite la externare privind regimul de odihnă şi dieta de cruţare, necesare pentru o perioadă variabilă, până la normalizarea analizelor.Mai ales în această perioadă critică în ce priveşte şansele de vindecare, este necesar ajutorul membrilor de familie;
- de a-şi controla evoluţia prin efectuarea unor controale periodice, clinice şi de laborator, conform recomandărilor primite la externare.Aceste controale sunt menite a interveni medicamentos în cazurile ce nu ajung spontan la vindecare sau de a adapta numite recomandări de dietă, de prelungire a concediului, inclusiv de reinternare în caz de necesitate.

Restul familiei, cunoscând riscul de transmitere a bolii, trebuie:

- să purceadă, imediat după izolarea la spital a bolnavului şi – la nevoie – să colaboreze cu organele de sănătate publică la dezinfecţia lenjeriei personale (prin fierbere), şi a instalaţiei sanitare de WC prin tratare cu substanţe dezinfectante netoxice:
- să recurgă, în măsura posibilului, la măsuri de protecţie specifică cu gammaglobuline – în cazul copiilor mici – sau cu vaccin contra hepatitei A în cazul copiilor mai mari şi adulţilor care ştiu că nu au trecut prin această boală. Aceste măsuri sunt eficiente cu condiţia să fie efectuate cât mai devreme după depistarea cazului de boală din familie;
- în absenţa acestor măsuri de profilaxie specifică să-şi urmărească cu mai multă atenţie starea de sănătate şi să solicite consult medical la cele mai mici semne de suferinţă apărute în intervalul de 1-2 luni de la depistarea primului caz.(Este vorba de semne de disconfort general sau digestiv, de oboseală, şi, mai ales, de modificări ale culorii urinei şi scaunelor)
- la revenirea din spital a bolnavului, nu mai există risc de contagiune, deci nu sunt necesare măsuri de protecţie speciale.

- virusul este eliminat numai de către omul bolnav (nu se întâlneşte la animale şi nici la persoane sănătoase care sa fi rămas purtători cronici de virus – stare cunoscută si sub numele de “purtător”, întâlnită frecvent în alte infecţii, si chiar în cadrul hepatitelor cum este cazul virusului B)
- este important de ştiut că cea mai mare parte a acestor bolnavi, în special copiii, pot să nu prezinte niciun semn de boală aparentă; s-a putut stabili că în jurul unui bolnav cu boală aparentă pot fi depistaţi prin analize specifice circa 20-30 de bolnavi inaparenţi (bolnavi cu adevărat, cu toate analizele modificate, dar în aparenţă sănătoşi);aceşti bolnavi inaparenţi vor câştiga imunitate naturală, astfel că la vârsta de 40 de ani, la noi în ţară, peste 75 % din populaţie posedă anticorpi dovedind că au trecut prin boală fără să fi ştiut! Aceşti bolnavi necunoscuţi reprezintă sursa principală de virus şi explică transmiterea atât de frecventă la vârsta copilăriei a acestei boli;
- durata perioadei de eliminare de virus de către bolnavi – cunoscuţi sau inaparenţi – este în jur de 1 lună. Eliminarea este strict prin scaun (nu şi prin salivă sau sânge) deoarece virusul se localizează în celulele hepatice, se multiplică în acestea şi se elimină prin secreţia biliară, ajungând astfel în intestin şi în fecale;
- virusul eliminat supravieţuieşte în mediul exterior câteva săptămâni; în acest interval poate ajunge să contamineze apa de băut sau unele alimente prin:

a) scurgerea lichidelor infectate din latrinele improvizate spre apa freatică ce alimentează fântânile din mediul rural, apele curgătoare din care se obţine apa potabilă a unor localităţi urbane, unele canale sau lacuri naturale – în care se scaldă copii (şi se ştie că în timpul scăldatului se întâmplă frecvent să fie înghiţite cantităţi din această apă, pătrunsă pe gură sau pe nas). La aceasta se adaugă şi obiceiul unor copii needucaţi de a-şi face nevoile direct în apa din bazin.
b) nerespectarea unor reguli simple de igienă personală care presupun spălarea mâinilor după fiecare folosire a w.c-ului şi – mai ales – înaintea oricărei mese; practica alimentării pe stradă (covrigi, seminţe, fructe, etc) sau în alte condiţii în care spălarea mâinilor nu este posibilă, trebuie abandonată.
c) neprotejarea alimentelor faţă de accesul liber al muştelor; trebuie folosite mijloace simple de acoperire a alimentelor gătite, a pâinii, fructelor şi legumelor gata de consum, etc, site la geamuri, capcane pentru muşte, insecticide remanente şi alte soluţii de combatere (inclusiv asanarea spaţiilor în care sunt crescuţi porci sau alte animale în gospodării, precum şi accesul muştelor în cabinele de w.c).

Virusul înghiţit traversează mucoasa intestinală, este luat de sânge şi, trecând prin ficat, se fixează. Primele semne de boală pot apare după o perioadă – numită “incubaţie”- cuprinsă între 21 şi 45 zile, timp în care virusul se multiplică intens, trecând de la o celulă la alta.Momentul de început aparent al suferinţei se numeşte “debut”.
Debutul este de obicei progresiv, semnele bolii înmulţindu-se de la o zi la alta.Simptomele şi semnele bolii la debut sunt de obicei lipsite de specificitate, semănând în mare măsură cu alte boli, nehepatice. Din acest motiv se obişnuieşte să se folosească termenul de “pseudo” (pseudo = fals) pus în faţa denumirii bolii pe care o imită (ex: debut pseudo-gripal, pseudo-reumatismal).
Printre cele mai frecvente forme clinice de debut semnalăm debutul “pseudogripal”.In aceste cazuri pacientul începe să facă febră (înjur de 38-39 grade) care durează 2-3 zile şi scade spontan, dar pacientul nu revine la starea de sănătate dinaintea febrei: el se simte obosit, fără chef (de muncă sau de joacă), lâncezeşte, nu are poftă de mâncare, poate avea greaţă şi senzaţie persistentă de vomă, iar când încearcă să mănânce se satură după câteva înghiţituri, în aceste zile urina devine portocalie şi apoi maronie iar fecalele se decolorează până la aproape de alb. După o suferinţă aparentă, de 3-7 zile, apare icterul, remarcat, de obicei la ochi şi apoi şi pe piele.
în forma de debut “dispeptic” lipseşte febra, pacientul acuzând de la început scăderea poftei de mâncare, apariţia greţurilor şi vomismentelor; poate simţi un fel de “prea plin” în zona stomacului (asemănat de unii cu un bolovan înghiţit) şi chiar o durere surdă în regiunea înalt-centrală abdominală sau în zona ficatului. Aceste dureri pot fi mai mari în mers, alergare, stat în picioare, şi scad în poziţia culcată.Vomismentele sunt deseori provocate de încercarea de alimentaţie şi sunţ facile, fără efort din partea pacientului, chiar de neoprit. Concomitent se colorează urina, scaunele se decolorează şi în scurt timp apare icterul.
Debutul “pseudoreumatismal” este mai frecvent în hepatitele cu virus B sau C, dar este posibil şi în hepatita A. Caracteristica principală este durerea de la nivelul încheieturilor mari (umeri, genunchi, coate, ceafă, mijloc) sau mici ale mâinilor şi picioarelor (la degete sau oasele palmei). Este o durere sâcâitoare, mai ales noaptea, neînsoţită de modificări vizibile la locul dureros. După câteva zile se modifică culoarea urinii şi scaunelor, apare icterul, dar de multe ori durerea continuă dispărând pe nesimţite după câteva săptămâni.

Pacientul este contagios, adică elimină virus cu riscul de a îmbolnăvi pe cei din jur, încă dinaintea primelor semne de boală (4-5 yile la sfărşitul perioadei de incubaţie) până în momentul când se produce revenirea la culoare a urinii şi scaunelor.Această contagiozitate justifică izolarea bolnavilor la spital imediat ce apar primele semne de boală.
La revinirea de la spital, aceşti pacienţi nu mai riscă să transmită boala.
Această evoluţie către vindecarea spontană se datorează apariţiei anticorpilor protectori (anticorpii sunt specifici, în măsură să recunoască strict virusul hepatitei A pe care-l inactivează în organism, fapt ce opreşte înmulţirea în corp şi eliminarea lui prin scaun).Persistenţa pe viaţă a acestor anticorpi specifici asigură o imunitate fostului pacient – care nu mai riscă o nouă ocazie.Anticorpii apar, la fel de puternici şi persistenţi şi la cei care au făcut forme inaparente de boală.

Dieta pentru hepatite