Poliuria se defineşte clasic ca o diureză mai mare de 2000 ml/zi. Astăzi există tendinţa de a se ridica limita la 2500 ml sau chiar 3000 ml (având în vedere faptul că un număr mare de oameni consumă multe lichide).
Poliuria poate fi tranzitorie sau de durată (chiar permanentă).
Cea tranzitorie poate fi fiziologică (după ingestie crescută de lichide), expunere la frig, stres emoţional sau patologic (în faze de reluare a diurezei din unele ERA, în cursul sau după tulburări de ritm cardiac, în convalescenţa bolilor infecţioase etc).Ea poate fi de asemenea produsă prin administrarea de diuretice la persoane care au reţinut apă în corp sau după rezolvarea unor obstrucţii de căi urinare (diureză post-obstructivă).
Poliuria de durată sau permanentă este întotdeauna patologică.Ea poate apărea datorită unei ingestii exagerate la persoane cu tulburări psihice afectând senzaţia de sete (potomania).
Cele mai mari cantităţi de urină se înregistrează la bolnavii cu diabet insipid central (10-20 l/zi) rezultat din absenţa vasopresinei. Culoarea şi densitatea urinii sunt apropiate de ale apei iar bolnavii trebuie să ingere cantităţi mari de apă (polidipsie) pentru a evita deshidratarea şi moartea.
Administrarea de vasopresină corectează poliuria.O poliurie cantitativ importantă (4-10 l/zi) apare şi în diabetul insipid nefrogen ca urmare a rezistenţei tubilor renali la acţiunea vasopresinei.
În diabetul zaharat dezechilibrat, poliuria se produce datorită efectului de reţinere a apei în tubii renali, exercitat de glucoza prezentă în urină (glicozurie) poliuria fiind denumită Oimotică.Valorile sale pot varia mult (3-7 l/zi) iar densitatea este relativ mare.Cu o componentă osmotică dar asociind şi alte mecamisme, se constituie poliuria din IRC, cantitativ mai curând moderată (3-4 l/zi), de culoare deschisă şi cu densitate fixă, apropiată de a plasmei sangvine (izostenurie).