Polimiozita este o boală inflamatorie musculară cronică, de cauză autoimună şi care determină scăderea în grade variabile a forţei musculare. Boala interesează o anumită parte a musculaturii, numită musculatura striată, pielea (şi atunci se numeşte dermatomiozită) şi ţesutul conjunctiv în general. Evoluţia acestei afecţiuni poate fi acută, subacută sau cronică, iar instalarea ei se petrece în general începând cu a doua decadă de viaţă. Adeseori se asociază cu alte boli autoimune, colagenoze, afecţiuni canceroase.
Patogenia polimiozitei
Cauza bolii nu este cunoscută. Se consideră că terenul genetic, reacţia imună concretizată în producţia de autoanticorpi şi diverşi factori de mediu, în special virali, toxici şi medicamentoşi (alcool, cocaină, corticosteroizi, colchicina, statine şi alte medicamente care determină scăderea nivelului sanguin al colesterolului, hidroxiclorochina) contribuie la apariţia bolii. Acest lucru se întâmplă odată cu invadarea de către celulele albe, în cadrul procesului imun, a musculaturii, de unde direct sau prin hiperproducţia de autoanticorpi afectează fibrele musculare producând simptomatologia caracteristică bolii, adică slăbiciunea musculară. Evoluţia ulterioară este asemănătoare cu a oricărei boli cronice, caracterizate prin acutizări şi remisiuni.
Diagnostic polimiozita
În primul rând, simptomatologia descrisă mai sus ne duce cu gândul la posibilitatea ca bolnavul pe care îl examinăm să sufere de această boală. Ulterior vom efectua câteva teste sanguine, multe comune cu cele din boala lupică, vor fi determinaţi câţiva autoanticorpi consideraţi specifici (de exemplu Jo-1 şi PL-7), se va efectua o electromiogramă din zonele musculare afectate care vor arăta trasee electrice modificate tipic, şi o biopsie musculară.
Uneori este necesar un examen electronomicroscopic pentru a preciza diagnosticul de polimiozita.