Este una dintre complicaţiile majore ale ulcerului gastroduodenal fiind, după apendicita acută, cauza cea mai obişnuită de peritonită acută.
Apare la 5-10% dintre bolnavii cu ulcer gastroduodenal, în special la grupa de vârstă 30-60 ani.
Perforaţia se întâlneşte mai ales în ulcerul duodenal. Ea survine atunci când leziunea ulceroasă erodează toate tunicile peretelui stomacului sau al duodenului.
Au fost incriminaţi o serie de factori în favorizarea producerii perforaţiei. Aceştia sunt stresul psihic intens şi prelungit, oboseala fizică, medicamente precum aspirină şi cortizonicele, traumatismele în regiunea abdominală, manevrele brutale din timpul explorării endoscopice.
Se descriu 3 varietăţi de perforaţie ulceroasă:
• Perforaţia în cavitatea peritoneală, care reprezintă chiar forma clasică, cea mai dramatică şi cea mai frecventă. Ulcerele care se perforează în peritoneul liber sunt de regulă cele localizate pe faţa anterioară a bulbului duodenal şi cele localizate la nivelul micii curburi a stomacului. Prin perforarea completă a peretelui, conţinutul gastric sau duodenal se scurge liber în cavitatea peritoneală, producând peritonita generalizată, la început chimică şi apoi bacteriană.
• Perforaţia acoperită, prin organizarea unei aderenţe fibrinoase între regiunea stomacului sau a doudenului ce cuprinde leziunea ulceroasă şi organele învecinate (epiploon, intestin, ficat, pancreas), conglomerat care poartă numele de plastron. Spre deosebire de prima formă în care de la bun început se produce o peritonita generalizată, în această formă ia naştere o peritonita localizată, care însă nu rămâne localizată la nesfârşit putându-se rupe secundar în marea cavitate peritoneală.
Se realizează astfel peritonita generalizată în doi timpi. Excepţional, există posibilitatea stingerii procesului inflamator în faza de plastron, prin fenomenul de reabsorbţie.
• Penetraţia reprezintă perforaţia într-un organ învecinat. Deoarece procesul este lent progresiv, există timpul necesar constituirii unei aderenţe la ţesuturile vecine, aceste ţesuturi învecinate aglomerându-se şi „lipindu-se” de leziunea perforată. Practic, atunci când nişa ulceroasă a ajuns să străbată şi ultima tunică a peretelui seroasă, fundul ulcerului se va găsi în ţesutul fibrosclerozat al organului în care a perforată.
Penetraţia se întâlneşte în practică în special în ulcerele gastroduodenale cu evoluţie îndelungată, caloase, localizate pe faţa posterioară a stomacului şi duodenului.
Perforaţia este o complicaţie posibilă atât în ulcerul acut cât şi în cel cu evoluţie cronică.
Ulcerele acute perforează mai ales la persoanele tinere, perforaţia putând fi chiar modalitatea de debut a ulcerului.
Semnele clinice principale ale perforaţiei ulceroase sunt durerea, contractura peretelui abdominal, pneumoperitoneul şi antecedentele ulceroase desprinse din istoricul bolii.