Hepatitele acute virale
Sunt boli cu care omul s-a confruntat din antichitate (fiind descrise cazuri de ictere în scrieri dinainte de Christos) şi care s-au manifestat prin cazuri izolate şi prin epidemii – un cercetător rus identificând în scrierile istorice medicale şi nemedicale peste 600 de epidemii până la începutul secolului XX.
Secolului XX îi revine meritul descifrării cauzelor directe ale acestor îmbolnăviri, adică identificarea virusu¬rilor cauzale şi a condiţiilor transmiterii lor de la un om la altul – ceea ce condus repede la înţelegerea posibilităţilor de prevenire a îmbolnăvirilor respective.
In prezent nu se mai vorbeşte de o singură boală -hepatita epidemică fiind termenul comun prin anii 1950-55 – ci despre hepatite (la plural). Deşi virusurile ce le provoacă au deosebiri esenţiale între ele, hepatitele produse de acestea au foarte mari asemănări, astfel că de cele mai multe ori, doar după tabloul clinic al bolii şi după modul de evoluţie, este greu – dacă nu chiar imposibil – de a putea identifica precis tipul de virus cauzal (astăzi este obligatorie identificarea virusului prin tehnici speciale de laborator).
O parte dintre virusuri se transmit pe cale digestivă (sunt eliminate de bolnav prin scaun) de unde pot ajunge pe alimente sau în apa de băut cu mâinile murdare, cu ajutorul muştelor, aduse de curenţi de aer, sau prin deversarea fecalelor şi apelor infectate în puţuri, bazine şi lacuri-surse pentru alimentarea cu apă a localităţilor urbane şi rurale. Acest mod de propagare a infecţiei este caracteristic pentru virusurile hepatitice A şi E (ultimul fiind rar la noi în ţară, şi cu mult mai frecvent în regiuni cu ploi abundente şi cu inundaţii masive – cum sunt zonele tropicale din Africa, Asia şi America Centrala.
Alte virusuri – cum sunt virusurile B, C, D, G şi probabil TT se găsesc un timp prelungit în sângele pacientului (luni sau ani de zile, uneori toata viaţa) Ele nu se transmit pe cale digestivă ci prin alte căi prin care sângele infectat intră în contact nemijlocit cu sângele unei persoane receptive (adică lipsită de imunitate pentru virusul respectiv). Sunt descrise mai multe posibilităţi de transmitere:
- prin introducerea în scop terapeutic a sângelui în cauză în circulaţia unui primitor în nevoie acută – arşi, accidentaţi, operaţii importante,
etc. (transfuzii de sânge sau administrarea unor produse speciale provenite din sânge — plasmă, factori antihemofilici, etc). Această cale este destul de bine ţinută sub control prin îndepărtarea de la donare a celor cunoscuţi ca bolnavi sau purtători de virus şi prin examinarea ulterioară, cu maximă rigurozitate, a sângelui recoltat de la donatorii aparent sănătoşi, supus la nenumărate analize înainte de a fi dat în folosinţă; sângele sănătos este folosit, sângele dovedit infectat este distrus, “parenteral” ( combinaţia “par – enteral”, care înseamnă în afara căii digestive, a devenit treptat sinonimă cu calea directă, prin traversarea pielii) – concret prin înţepături sau tăieri cu instrumente infectate.Pentru înţelegere trebuie spus că orice instrument folosit pentru înţepare (ace cu gămălie, de siguranţă, ace de acupunctura, ace de siringă, ace de tatuaj, etc) odată folosit, păstrează pe el urme de sânge de la prima folosire. Sângele se usucă, este invizibil cu ochiul liber, dar dacă acea persoană a avut în sânge astfel de virusuri (bolnav sau purtător), virusurile au o capacitate neobişnuită de rezistenţă în mediu putând infecta, cu ocazia refolosirii acului respectiv chiar după luni de zile. De aceea, acele medicale trebuie folosite fie o singură dată (şi apoi distruse), fie trebuie spălate atent şi apoi sterilizate prin fierbere prelungită (peste 45-60 de minute) după fiecare folosire.
La fel se discută şi în cazul instrumentelor tăietoare. Cele de uz casnic – lame de ras, brice, truse de manichiură – trebuie folosite strict de o singură persoană şi nu împrumutate în familie sau între prieteni – sau, mai rău – în folosinţă publică în frizerii sau saloane de cosmetică (pentru depilare, ras, etc).Cele de uz medical (bisturie, dălţi, foarfeci, pense, cleşti şi altele folosite curent în chirurgie şi stomatologie) trebuie curăţate mecanic de resturile de sânge, spălate în apă cu detergenţi puternici şi apoi sterilizate în etuve (la 130 de grade, sub presiune de 2 atmosfere) sau în cuptoare speciale (”pupinele”) la sute de grade temperatură.
- o altă cale de transmitere frecvent întâlnită -mai ales la tineri – este cea sexuală, virusurile fiind prezente, în cantităţi suficiente pentru a infecta, în secreţiile genitale la ambele sexe. Această cale poate fi oprită printr-o conduită preventivă privind alegerea cu grijă – după efectuarea analizelor necesare, a partenerului (sau partenerei) în cazul legăturilor durabile.Altfel prevenirea este posibilă doar prin folosirea cu regularitate a prezervativelor în timpul contactelor sexuale întâmplătoare (”ocazionale”);
- calea “verticală” înseamnă posibilitatea transmiterii infecţiei de la o mamă la copilul său – atât în timpul sarcinii (în 5-10% din cazuri) cat – mai ales – în timpul naşterii pe căi naturale, când, prin desprinderea placentei se petrece un contact şi schimb direct de sânge matern şi fetal. Dacă mama are virus în sânge acesta va infecta acum şi nou născutul, infecţia urmându-şi cursul în continuare; deseori primele manifestări ale bolii acute pot trece neobservate, astfel că infecţia duce, aparent direct, către hepatită cronică sau ciroză hepatică în jurul vârstei de 5-7 ani de viaţă. Transmiterea mai este posibilă şi prin alăptarea la san, mai puţin pentru virusul C – care se poate transmite astfel doar în condiţii mai speciale, de viremie bogată, dar este regulă pentru virusul B – prezent obişnuit în laptele matern.Deşi pare a fi o cale de transmitere digestivă, trebuie precizat că la sugar stomacul este lipsit de secreţia acida a adultului (în măsură să inactiveze virusul), iar mucoasa intestinală nu a atins maturitatea, fiind uşor permeabilă pentru virusul hepatitei B înghiţit.