Cum am precizat mai devreme, modalităţile prin care omul se poate infecta cu acest virus sunt diverse, şi de cele mai multe ori este foarte greu dacă nu imposibil să se reconstituie în istoricul pacientului momentul şi modalitatea prin care s-a infectat.
Sursa de infecţie este omul bolnav (cu felurite forme de boală – acută, cronică, ciroză sau chiar cancer hepatic) sau purtător aparent sănătos de virus.
Hepatita B se deosebeşte de hepatita A nu numai prin căile de transmitere a infecţiei (non-digestive) ci şi prin evoluţie, gravitate şi risc de cronicizare a infecţiei.
Virusul este cu mult mai contagios, judecând după rezistenţa pe care o dovedeşte în mediu şi după capacitatea sa infectantă.În ce priveşte rezistenţa, este suficient să amintim că un ac de seringă infectat cu sânge de la un bolnav poate transmite infecţia dacă este refolosit chiar după un interval de 1-2 luni; virusul rezistă la fierberea scurtă (sub durata de 30-45 min) şi la tratarea cu dezinfectante uzuale, inclusiv cu alcool, a instrumentarului infectat.Doza infectantă este foarte mică, acceptându-se posibilă transmiterea infecţiei cu a 2000 – a parte dintr-o picătură de plasmă sau sânge de la un bolnav.Astfel înţelegem de ce este posibilă transmiterea bolii în condiţiile în care uneori, în campanii de vaccinare din şcoli, unităţi militare, etc, încă se mai practică (din păcate) vaccinarea la rând a mai multor persoane cu mai multe doze de ser tras într-o singură seringă, şi schimbarea doar a acelor după fiecare persoană.Infecţia se transmite prin cantitatea infimă de plasmă care urcă pe ac în momentul introducerii acestuia în muşchi, cantitate suficientă să infecteze restul de ser din seringă şi să transmită virusul persoanelor înţepate după aceea.
Reamintim faptul că prin măsuri specifice din partea Ministerului Sănătăţii şi a Poliţiei Sanitare, riscul de transmitere prin manopere medicale a fost din ce în ce mai redus, impunându-se:
- controlul foarte riguros al probelor de sânge donate pentru transfuzii
- restrângerea la maximum acceptabil a indicaţiilor de transfuzii de sânge, plasmă sau derivate de sânge
- folosirea în toate unităţile sanitare a seringilor şi acelor de unică folosinţă şi obligaţia distrugerii lor imediat după folosire (pentru a fi imposibilă revalorificarea lor de către persoane inconştiente)
- renunţarea pe cât posibil la tratamente injectabile la domiciliu, iar dacă aceasta nu este posibil, combaterea tendinţei de a angaja persoane necalificate (sau retrase din activitatea sanitară) ce nu folosesc seringi şi ace de unică folosinţă.Un sfat important este acela ca fiecare persoană să-şi procure seringă şi ace personale sau de unică folosinţă.
Rămâne în actualitate posibilitatea transmiterii virusului hepatitic B prin instrumente tăietoare şi înţepătoare nemedicale (ace tatuaje, gâurirea lobilor urechii pentru cercei, lame şi brice de ras, truse de manichiură, ace, foarfeci şi cuţite diverse contaminate în gospodărie prin înţepături accidentale şi neabandonate, etc).
Pe lângă această modalitate – cea mai frecventă, transmiterea mai este posibilă şi prin contact sexual, în anumite cazuri şi prin sărut şi sex oral, iar în cazul gravidelor, transplacentar sau parinatal (adică în momentul naşterii) şi chiar ulterior, prin alăptarea la sân.
După infectare, perioada de incubaţie este mai lungă decât în cazul hepatitei A, durând între 45 şi 180 de zile. Virusul apare în sângele pacientului cu circa trei săptămâni înaintea primelor semne de boală, putând fi transmis altor persoane prin căile amintite. Această perioadă de contă-giozitate începe deci dinaintea debutului aparent al bolii şi durează indefinit, în funcţie de evoluţia ulterioară a bolii:
- se poate opri după boală la pacienţii care ajung la vindecare
- poate dura, după boală, perioade variabile – de la câteva săptămâni la ani sau pe viaţă, dacă pacientul rămâne purtător de virus
Debutul bolii seamănă cu cel al hepatitei A, existând unele mici diferenţe:
- debutul pseudogripal, deşi posibil, se întâlneşte mai rar
- mai frecvent se întâlnesc formele de debut pseudoreumatismal, dispeptic şi urticarian
- deşi destul de rar, boala poate fi deosebit de gravă chiar de la primele manifestări. Astfel este posibil să fie întâlnit debutul hemoragie, ca o manifestare precoce a unei forme de mare gravitate ulterioară; la fel, debutul asteniform poate asocia rapid manifestări de “intoxicare” cerebrală (stare confuzională, insomnie nocturnă şi somnolenţă diurnă, agitaţie verbală şi motorie, lipsă de coordonare a mişcărilor fine) şi alte semne care trebuie să atragă atenţia asupra tendinţei de evoluţie rapidă către coma hepatică.
Durata perioadei de debut, până la instalarea icterului, este mai lungă decât în hepatita A, putând ţine 5-21 zile, cel mai frecvent 7-14 zile.
În faza de stare întâlnim aceleaşi manifestări clinice şi de laborator ca şi în hepatita A (icter, astenie, sindrom dispeptic, eventual dureri moderate la nivelul ficatului), fără să poată fi întâlnite elemente specifice etiologiei B cu excepţia duratei evoluţiei (în această perioadă se constată o durată mai mare a evoluţiei până la intrarea în convalescenţă, care depăşeşte de regulă 14 zile, putând să se întindă chiar la 30-45 zile).
Şi convalescenţa este, ca şi celelalte faze evolutive, ceva mai dificilă şi mai lungă, vindecarea anatomică a ficatului survenind, în cazurile când se realizează, cam la 6 luni după faza acută a bolii. Nu toţi pacienţii ajung la o vindecare reală, o parte (în jur de 30 %) pot evolua în continuare ca purtători de virus sau ca bolnavi cronici.
Infecţia cu virus B poate îmbrăca diferite forme de manifestare:
- forma de hepatită acută clinic manifestă, în formă comună (cea descrisă mai devreme);
- formă de infecţie acută inaparentă — la fel cu cea întâlnită în cazuri de hepatită A. Spre deosebire de acestea, infecţia inaparentă cu virus B nu conduce la vindecare şi câştigarea latentă a imunităţii, ci conduce către o formă de infecţie persistentă cunoscută sub denumirea de “purtător aparent sănătos de virus”. Aceşti purtători sunt identificaţi prin prezenţa în sânge a unei particule definitorii a virusului, adică a antigenului de suprafaţă a virusului B, cunoscut prescurtat ca Ag. HBs.
Toate aceste persoane continuă să fie sursă de infecţie pentru cei din jur, pe o durată indefinită, deseori pe viaţă.
- forma de infecţie activă şi persistentă, evoluând clinic către cronicizare – tabloul de hepatită cronică se poate dezvolta în continuarea suferinţei acute – ce nu demonstrează nici o tendinţă spre vindecare (situaţie destul de rar întâlnită), sau devine aparent la distanţă de faza acută, după o perioadă variabilă de aparentă sănătate, timp în care evoluţia a fost tăcută, infraclinică;
- forma de hepatită acută severă. Este o formă întâlnită mai ales la persoane tinere, fără suferinţe anterioare de nici un fel. Deşi rară, (în jurul de 1-3 la 100 de cazuri) este o formă de boală cu evoluţie deosebit de gravă, având o mortalitate ce poate ajunge la 80 % din cazuri.Gravitatea poate fi vizibilă chiar de la debut (în cazul prezenţei de la început a hemoragiilor sau a tulburărilor nervoase deja amintite), sau se poate instala mai târziu, după o evoluţie iniţială de gravitate medie sau uşoară, chiar şi la 2-3 săptămâni după debut. Evoluţia severă nu pare a fi consecinţa vreunor greşeli sau a unor fapte de care să fie vinovat pacientul, şi se presupune că mecanismul ar ţine tocmai de intensitatea şi forţa cu care aceste organisme tinere răspund la infecţie.Mai exact, mijloacele de apărare ale corpului, în tendinţa de anihilare a virusului localizat intrahepatic, atacă cu furie propriile celule hepatice infectate distrugându-le (în timp ce o reacţie de apărare mai blândă ar duce doar la împiedecarea multiplicării virusului salvând celulele gazdă).
Organismul îşi omoară propriul ficat.
În această formă de evoluţie semnele de agravare apar destul de devreme şi se intensifică de la zi la zi, cu intrare rapidă în comă hepatică şi deces (totul în câteva zile). Cazurile salvate prin tratament intensiv ies din comă după mai multe zile şi pot recupera total, dar, de obicei, rămân cu un grad de suferinţă cronică ce poate conduce în timp (10-20 de ani) la ciroză hepatică.
Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că gravitatea nu este vizibilă de la debut în toate cazurile, situaţii în care neglijarea prezentării la medic sau nerespectarea sfaturilor acestuia pot contribui la accelerarea şi intensificarea agravării bolii. Invers, internarea de la primele semne de suferinţă va permite surprinderea în timp util – prin analize de sânge adecvate, a tendinţei de agravare, luându-se din timp măsurile necesare de tratament intensiv ce pot stopa evoluţia severă. Prin aceste măsuri instituite precoce, s-a reuşit ameliorarea prognosticului, mortalitatea putând fi scăzută sub tratament de la 80 la 30% .
Ca o concluzie generală, problemele hepatitei cu virus B sunt cu mult mai serioase decât în cazul hepatitei A, atât în forma acută – prin durata mai mare şi potenţialul de gravitate a evoluţiei, cât şi prin riscul să nu se ajungă la vindecare, situaţie în care se înregistrează evoluţia cronică a infecţiei.