Virusul D are o istorie mai recentă, fiind identificat abia în ultimii 25 de ani. Este răspândit în toată lumea. Sursa de infecţie este omul bolnav, cu forme de boală acută sau cronică – neexistând la animale sau la oameni sub formă de purtători cronici aparent sănătoşi.
Se poate transmite – ca şi virusul hepatitic B – prin sânge, instrumente înţepătoare sau tăietoare contaminate cu sânge şi nesterilizate, sexual şi – posibil – vertical (de la mamă la făt sau nou-născut).
Toate aceste posibilităţi de transmitere au însă, ceva particular: virusul are o structură incompletă – îi lipsesc mijloacele proprii de ataşare la membrana celulei hepatice şi de intrare în celulă; de aceea, pentru a putea fi transmis unei noi gazde – şi mai exact, pentru a putea infecta celulele hepatice are nevoie, ca o condiţie indispensabilă, de o particulă aparţinând virusului B. Este vorba de ceea ce a fost deja prezentat mai devreme sub numele de Antigen de suprafaţă al virusului B, prescurtat Antigen H.B.s.
În acest fel virusul poate fi transmis unei noi gazde în două feluri:
- unei persoane sănătoase, numai dacă provine de la un pacient infectat concomitent cu ambele virusuri – B şi D (caz ce poartă numele de “coinfecţie”)
- unui pacient infectat deja cu virusul B (în stare de purtător aparent sănătos, de bolnav acut sau cronic); în acest caz, deşi infectarea se produce cu ambele virusuri, pacientul primeşte doar virusul D – în timp ce virusul B a jucat doar rol de vehicul.
În acest mod avem de a face cu o “suprainfecţie”.
Evoluţia pacientului este asemănătoare cu cele întâlnite în celelate hepatite acute virale:
Incubaţia – adică durata ce se scurge din momentul infectării până la apariţia primelor semne de boală, este variabilă şi asemănătoare celei din hepatita B (fapt uşor de înţeles – din cauză că este vehiculat de virusul B) între 30-45 de zile şi maximum 180 de zile.
Boala se manifestă în toate cazurile, nedescriindu-se cazuri de infecţii inaparente – virusul fiind mai agresiv decât celelalte prezentate până acum.
Formele de debut clinic nu sunt specifice – fiind posibile toate tipurile clinice prezentate la celelalte hepatite virale.
Durata perioadei de invazie — de la prima manifestare de boală până la apariţia icterului – este deasemeni variabilă, între 5 şi 10/14 zile.
Faza de stare are o evoluţie particulară, diferită după tipul infecţiei:
- în cazurile de coinfecţie (infecţie concomitentă cu virusuri B şi D la o persoană sănătoasă până atunci) se înregistrează o evoluţie particulară cu două momente de vârf. Primul puseu este determinat de acţiunea directă a virusului D, urmat de o ameliorare clinică peste care survine al doilea puseu – determinat de virusul B; după aceea starea clinică se ameliorează progresiv până la intrarea în convalescenţă şi vindecare. Diagnosticul de infecţie dublă poate fi sugerat tocmai de evoluţia particulară “cu două cocoaşe”, confirmarea fiind adusă de analizele speciale de laborator.
- în cazurile de suprainfecţie, deci la un pacient deja infectat dinainte cu virusul B, datorită agresivităţii suplimentare a noului virus, se produce agravarea de moment a stării dinainte a pacientului : dacă acesta era un purtător aparent sănătos de virus B, acum va face o boală clinic manifestă (dar nu cu două pusee evolutive ci o formă de boală simplă); dacă era un convalescent după o hepatită acută B, se va produce o recădere aparentă a bolii; peste o evoluţie latentă spre cronicizare, se va dezvolta o boală clinică – ca o nouă hepatită la distanţă de prima; dacă era un pacient cu hepatită cronică manifestă, forma de boală se va înrăutăţi – prezentând un nou puseu evolutiv.În sfârşit s-au semnalat şi cazuri de decompensare cu evoluţie gravă şi moarte.
în perioada de stare, diagnosticul de suprainfecţie D peste o infecţie B anterioară poate fi suspectat dacă analizele demonstrează un puseu de citoliză (cu valori foarte mari ale transaminazelor) la un pacient la care există fie o infecţie B cunoscută, fie doar semne de laborator ale unei infecţii B vechi, necunoscute de pacient. Confirmarea se obţine apoi prin analize specifice virusului B (se pot pune în evidenţă anticorpi specifici de apariţie recentă).
Indiferent de modalitatea infecţiei, evoluţia spre vindecare reală este posibilă. Mai frecvent, pacienţii evoluează către o falsă vindecare – către o stare de sănătate aparentă ce ascunde o evoluţie cronică latentă.În orice stare ar fi, pacientul poate fi considerat contagios – cu ambele virusuri sau doar cu virusul B – pentru o perioadă ce nu poate fi delimitată.
În timp, este posibilă o vindecare reală, întârziată, situaţie în care riscul de contagiune încetează.
La externare, sunt valabile aceleaşi recomandări ca şi în cazul celorlalte hepatite acute cu transmitere parenterală (B şi C).