Virusul C s-a impus târziu atenţiei medicale. La început existenţa lui a fost doar presupusă în acele cazuri de hepatite acute, în majoritate apărute după transfuzii de sânge sau derivate de sânge şi care nu se verificau a aparţine nici virusului A şi nici virusului B, (cazuri ce au fost denumite “non-A, non-B”). Deşi seamănă în multe privinţe cu hepatita cu virus B, boala prezintă foarte multe elemente distinctive. Insistăm pe existenţa acestor deosebiri datorită unor opinii iniţiale, de prin anii ’80, a unor medici mai sceptici, din ţară şi de peste hotare, care – la vremea respectivă puneau la îndoială individualitatea acestei etiologii, considerând că toate cazurile presupuse a fi hepatite C ar fi în realitate hepatite B încă neverificate. Realitatea s-a impus ulterior odată cu identificarea în laboratoare speciale, genetice, a virusului hepatitei C şi cu punerea la punct a metodelor uzuale de precizare a etiologiei în cazurile de boală.
Este un virus întâlnit în mod natural numai la om, sursa de infecţie fiind omul bolnav – acut sau cronic, cu forme de boală aparente sau inaparente.
Perioada de contagiune nu are limite fixe. Se acceptă că un pacient devine contagios în ultimile 2-3 săptămâni ale perioadei de incubaţie (dinaintea debutului aparent al bolii), şi este contagios în continuare atât timp cât are virus în sânge. Această perioadă este mai scurtă în cazurile ce evoluează cu vindecare (doar 20-30 %), sau este lungă, chiar pe toată viaţa, la cei care rămân cu infecţie cronică (aproape 70-80% ).
Aceşti pacienţi sunt contagioşi prin sânge – ca şi în cazul hepatitei cu virus B – riscul de transmitere fiind cel mai mare în cazul transfuziilor şi al folosirii, fără sterilizare corectă prealabilă, a instrumentelor înţepătoare şi tăietoare medicale şi nemedicale (tatuaje, folosirea de lame şi brice de ras de împrumut sau a forfecuţelor de manichiură, etc.)
Spre deosebire de virusul B, virusul hepatitic C demonstrează o capacitate infectantă ceva mai mică (necesită o cantitate de virus mai mare iar rezistenţa la materiale desinfectante şi la fierbere este mai mică). în mod particular infecţia se transmite frecvent între persoanele care folosesc aceeaşi seringă pentru a-şi injecta droguri intravenos.
Este posibilă şi transmiterea prin contact sexual neprotejat (fără prezervativ), şi în cazul unor raporturi normale (bărbat-femeie), a unor raporturi homosexuale sau a contactelor orale (folosirea gurii de către unul din parteneri), dar cel mai mult în următoarele cazuri mai deosebite :
- în cazul contactelor sexuale sângerânde (cum ar fi în cazuri de raporturi violente soldate cu răniri, în cazul primului contact sexual la virgine sau în situaţiile de contact sexual în perioade de ciclu menstrual ); prezenţa sângelui măreşte mult cantitatea de virus normal existentă în secreţiile vaginale sau spermatice şi sporeşte astfel riscul de transmitere a infecţiei;
- în cazuri în care cantitatea de virus circulant este foarte mare la pacientul în cauză;
Aceasta se întâlneşte în mai multe situaţii:
- înaintea debutului clinic aparent (perioadă de multiplicare virală intensă)
- în plină boală acută clinic inaparentă (pacientul având o stare de sănătate aparentă, fără nici un semn de boală)
- la cei cu infecţie cronică în perioade de reactivare a evoluţiei bolii.
Transmiterea verticală, de la mamă la făt, deşi acceptată, este, deasemeni întâlnită mai rar, doar în situaţiile în care în timpul sarcinii se realizează o stare de viremie înaltă (boală acută sau reactivare a evoluţiei unei boli cronice).Aceeaşi condiţie este necesară şi pentru transmiterea prin alăptarea la sân a sugarului.
Perioada de incubaţie – care durează de la momentul infectant până la apariţia primului semn al bolii — este variabilă, în limite foarte largi, între 45 şi peste 180 de zile (chiar şi 9 luni). Incertitudinea acestei durate este alimentată şi de faptul că în multe cazuri primele semne de suferinţă nu aparţin bolii acute ci bolii cronice, instalate rapid după o infecţie acută inaparentă.
Se acceptă că majoritatea cazurilor de boală acută evoluează infraclinic, putând fi eventual surprinse prin analize de sânge. Absenţa oricăror semne de boală este descrisă la aproape 70-80% din cazurile de infecţie acută, în restul cazurilor, boala poate fi manifestă, cu semnele tipice unei hepatite acute virale.
Astfel:
-Sunt posibile toate formele descrise de debut (pseudo-gripal – deşi mai rar decât în cazul hepatitei A, astenic, dispeptic, dureros, pseudo-reumatismal, urticarian, hemoragie, icteric)
Primele semne de boală seamănă în totul cu celelalte cazuri de hepatită acută, cu virus A sau B, neexistând nimic specific; în aceste cazuri doar legătura aparentă cu transfuzia de sânge sau cu eventuale manevre înţepătoare pot sugera apartenenţa la etiologia virală C.
-Durata până la întregirea tabloului clinic, adică până la apariţia icterului, este ceva mai lungă decât în cazul hepatitei A, foarte asemănătoare cu cea din hepatita cu virus B (între 7 şi 21 de zile, mai des înjur de 14 zile).
-În faza de stare, evoluţia clinică seamănă mult – ca manifestări clinice şi ca durată a evoluţiei – cu hepatita B. Tendinţa regresivă a semnelor clinice (mai ales a icterului) este în general lentă şi nu este totdeauna urmată şi de remisiunea analizelor de sânge.
-Convalescenţa este mai rar urmată de vindecare, continuarea evoluţiei către cronicizare fiind mult mai frecvent întâlnită decât în cazul celorlalte hepatite virale. Această evoluţie poate fi latentă, cu o stare doar aparentă de vindecare, virusul continuând să existe şi să se multiplice în ficat. Singurul indiciu privind evoluţia în continuare a infecţiei este, în aceste cazuri, persistenţa unui nivel moderat crescut al transaminazelor, iar după mai mult timp se adaugă alterarea uşoară şi a altor analize de ficat – electroforeza, probele de disproteinemie, şi altele.
În aceste cazuri trebuie cu atât mai mult respectate indicaţiile de repaus relativ şi de dietă, de conduită raţională în activitatea zilnică a foştilor pacienţi, şi – în mod particular – este indicată respectarea cerinţei de control periodic clinic şi de laborator a foştilor pacienţi.