Dacă primele 2-3 zile după un infarct trec fără a se instala insuficienţa ventriculară stângă sau tulburările de ritm şi conducere, atunci este foarte probabil ca nici mai târziu să nu apară complicaţii. Dacă evoluţia a fost favorabilă, în a 2-a săptămână se recomandă începerea mobilizării bolnavului. Bolnavii care au depăşit cu bine, fără să apară diferite complicaţii, perioada de 3 săptămâni se pot considera în mare ca fiind vindecaţi.
Efortul fizic va fi crescut progresiv, începând cu plimbări scurte de aproximativ o oră, de 2 ori pe zi. Se va face control medical de specialitate o dată la două luni, iar după trecerea a trei luni fără apariţia complicaţiilor se reia progresiv viaţa socio-profesională. Complicaţiile care pot surveni după un infarct miocardic acut se clasifică în complicaţii precoce şi complicaţii tardive.
Dintre complicaţiile precoce cele mai importante sunt:
- insuficienţa cardiacă mergând până la şoc cardiogen în care vor trebui urmăriţi următorii parametri: frecvenţa cardiacă, debitul sistolic, presiunea în capilarul pulmonar, presiunea în ventriculul stâng la finalul diastolei;
- blocurile sinoatrial, atrioventricular şi intraventricular;
- tahicardiile supraventriculare inclusiv fibrilaţia şi flutter-ul atrial;
- tulburările de ritm ventricular dintre care fibrilaţia ventriculară este cea mai gravă sfârşind de regulă prin oprirea bătăilor inimii;
- ruptura inimii care este de regulă fatală;
- tromboembolii în care se formează cheaguri în cavităţile inimii, iar fragmente din aceste cheaguri sunt preluate de circulaţia sanguină fixându-se ulterior în vase din diferite teritorii anatomice cum ar fi arterele cerebrale, renale, arterele membrelor inferioare în cazul trombilor formaţi în cavităţile stângi ale inimii şi în vasele pulmonare cu producerea tromboembolismului pulmonar în cazul trombilor formaţi în cavităţile drepte.
Anevrismul este caracterizat prin formarea la nivelul ventriculului stâng a unei “pungi” cu perete subţire şi fibros care bombează în exteriorul inimii atât în sistolă cât şi în diastolă. În această “pungă” există marele risc de a se forma cheaguri de sânge care se pot detaşa ulterior producând embolizări la distanţă.
Pericardita postinfarct reprezintă inflamatia pericardului (membrana care înveleşte inima) cu acumulare de lichid între cele 2 foiţe ale sale – foiţa viscerală internă şi foiţa parietală externă. Dacă lichidul acumulat este în cantitate mare se ajunge la o presare extremă a inimii împiedicând-o să se dilate şi să se încarce cu sânge. Această tulburare poartă numele de tamponadă cardiacă.
Sindromul umăr-mână se caracterizează prin inflamatia articulaţiei umărului cu tendinţă la ankiloză, cu mâna umflată, roşie, caldă, piele subţiată şi atrofiere a muşchilor membrului superior.
Prognosticul pe termen lung al infarctului miocardic este variabil.
La 5 ani supravieţuiesc 50-70% dintre bolnavi, la 10 ani 30-40%, la 15 ani 15-20% iar la 20 ani 5-10%.