Duodenitele reprezintă procese inflamatorii localizate la nivelul tunicii interne a peretelui duodenal (mucoasa), provocate de fumat, consumul de alcool etilic, cafea, băuturi acidulate, prăjeli, rântaşuri şi condimente, administrarea pe termen mai îndelungat de antiinflamatorii nesteroidiene şi steroidiene, citostatice şi de infecţia cu Helicobacter pylori.
Duodenita poate fi considerată o fază care produce apariţia ulcerului duodenal.
Factorii favorizanţi enumeraţi mai sus acţionează în sensul intensificării secreţiei gastrice de acid clorhidric şi pepsină. Tocmai acest factor combinat clorhidro-peptic va agresa în momentul evacuării gastrice, mucoasa duodenului.
Mucoasa gastrică se poate apăra faţă de factorul agresiv clorhidro-peptic prin mucusul protector care înveleşte mucoasa gastrică.
Mucoasa duodenului însă, posedă un mucus de o calitate mai slabă şi într-o cantitate mai redusă, nereuşind să facă faţă cu succes la agresiunea clorhidro-peptică.
Sucul gastric prin acţiunea sa corozivă irită mucoasa duodenală, care răspunde printr-o reacţie inflamatorie, afecţiunea purtând numele de duodenita. De la duodenita, nu mai rămâne decât un pas până la stadiul de ulcer duodenal.
Pacienţii cu duodenita sunt alarmaţi de apariţia unor dureri cu caracter de arsură sau a unor dureri difuze, cu intensitate mai redusă decât durerea din ulcerul duodenal constituit. Durerea este resimţită în regiunea epigastrică – zona superioară a abdomenului în jurul liniei mediane, şi, caracteristic, este ameliorată de ingestia de alimente şi alcaline.
Rareori, durerilor li se asociază greţurile şi vărsăturile.
Confirmarea suspiciunii se duodenita alcătuită pe baza simptomatologiei este realizată prin investigaţii paraclinice. Din gama destul de largă de investigaţii, cea mai sugestivă este endoscopia digestivă superioară cu recoltarea de multiple biopsii din mucoasa duodenală.
Endoscopia se realizează cu ajutorul endoscopului, un aparat prevăzut cu mai multe canale – unele dintre canale permit trecerea aerului şi apei, iar altele cu rol de aspiraţie. Prin canalul aspirator se pot introduce diverse instrumente adjuvante cu multiple funcţii – periaj al mucoasei pentru exfolierea unor celule ce vor fi supuse examenului citologic de laborator, forceps de biopsie care realizează prelevarea de fragmente din mucoasa tubului digestiv (în cazul nostru, duodenul) la vederea examinării lor microscopice sau biochimice, electrocauter, pentru cauterizări, fire pentru controlul hemoragiilor digestive.
Principalele dezavantaje ale endoscopiei constau în riscul de producere a unor perforaţii de perete, fiind o modalitate de investigaţie invazivă şi costul ridicat al acestei explorări.
Endoscopia superioară standard numită şi esofagogastroduodenoscopia (EGD) investighează tubul digestiv până la a doua porţiune a duodenului.
În cazul duodenitei, aspectul mucoasei vizualizat la EGD este de mucoasă inflamată, hiperemică (roşie) cu multiple eroziuni, uneori chiar cu sângerare uşoară.
Se reduce mult şi numărul glandelor din mucoasa duodenului, fiind astfel tulburată şi sinteza mucusului protector şi aşa destul de slab calitativ.
Radiografia duodenală cu bariu oferă date nu foarte sugestive pentru punerea diagnosticului de duodenita. Dintre semnele oferite de radiografie menţionăm imaginea de spasm muscular şi intensificarea peristaltismului (motricitatii) peretelui duodenal.
Tratamentul duodenitelor este acelaşi cu cel al ulcerului duodenal, fiind compus din regim igieno-dietetic şi tratament medicamentos propriu-zis.