Prima apariție se semnalează de regulă pe partea dorsală a piciorului și la nivelul gleznei. Asociat cu unghii galbene (sindromul unghiei galbene) obligă la căutarea acumulărilor de limfă în pleură (chilotorace) și peritoneu (chiloperitoneu). Diferențierea de lipedem (acumulare locală de grăsime care mimează acumularea de lichide) se bazează pe apariția acestuia exclusiv la femei și absența interesării picioarelor.

Durerea dispare după 1-2 minute de repaus, bolnavul rămânând în picioare (ortostatism). Este un semn clasic şi foarte valoros de insuficienţă circulatorie arterială (ischemie) periferică.
Mult timp ea apare la acelaşi grad de efort (măsurat prin distanţa parcursă sau numărul de paşi). Instalarea ei la eforturi din ce în ce mai mici indică agravarea ischemiei
periferice.

Diferenţierea ei de pseudoclaudicaţie, este necesară la bolnavii cu suferinţă compresivă şi a rădăcinilor nervoase de la nivelul coloanei lombare inferioare datorită hernierii discurilor intervertebrale sau îngustării (stenozării) canalului lombar. Ea are în vedere apariţia durerii fără legătură obligatorie cu mersul, variază de la o zi la alta, calmare după 5-6 minute de repaus în poziţia aşezat sau culcat şi asocierea ei cu alte manifestări de suferinţă neurologică (ameţeli, lipsă de putere, tulburări de coordonare în mers etc).

Litiaza biliară are calculi formați din bilirubină și poate să fie însoțită de complicații cum sunt infecțiile, împiedicarea evacuării bilei din vezica biliară, cu dilatația acesteia și a căilor biliare, complicații care necesită tratamente aparte, uneori chirurgicale.

Litiaza urinară este formată din calculi din acid uric. Poate prezenta și ea complicații cum sunt infecțiile urinare sau obstrucțiile căilor urinare cu dilatare în amonte, care, la rândul lor, necesită tratamente speciale profilactice și antibiotice și, uneori, intervenții chirurgicale de tip urologic.

Tratament anemie macrocitara

HTAE
Simptome ale HTAE
Tratament HTAE

Hipertensiunea arteriala esentiala are o evoluţie îndelungată, manifestată la început numai prin valori crescute ale tensiunii arteriale decelabile prin măsurarea cu tensiometrul, pentru ca ulterior să apară leziuni organice la nivelul întregului sistem arterial şi cu precădere la nivelul organelor ţintă.

De obicei, hipertensiunea arteriala esentiala evoluează lent, insidios, debutul bolii nemanifestându-se de multe ori clinic. Indivizii pot prezenta valori tensionale peste normal, dar neînsoţite de nici un simptom, ei fiind descoperiţi pur întâmplător cu ocazia unui consult efectuat din alte motive. Simptomele apar al aceşti indivizi când deja hipertensiunea este importantă din punct de vedere al valorilor TA.
Alteori simptomatologia debutează şi mai târziu, atunci când bolnavul a ajuns în faza complicaţiilor hipertensiunii arteriale.

La debut, tabloul clinic se compune din următoarele simptome:
- durere de cap (cefalee) mai frecvent localizată în regiunea occipitală, dimineaţa la trezire, deoarece poziţia culcat favorizează afluxul de sânge către extremitatea cefalică;
- oboseală;
- tulburări de somn;
- ameţeli;
- palpitaţii;
- înţepături în zona inimii declanşate de emoţii sau supărări.

Dacă bolnavul tolerează hipertensiune arteriala mult timp, în absența unui tratament adecvat, apar leziuni la nivelul organelor ţintă – creier, rinichi, inimă – care vor determina simptomatologie specifică.

Cefaleea, amețelile devin mai intense, persistente, trenante, asociate cu grețuri și vărsături și eventual cu pierderi de cunoștință sau scotoame, vâjâituri în urechi, amorțeli sau furnicături la nivelul extremităților sau chiar insensibilitate la nivelul unui deget.

Hipertensiunea arteriala esentiala (HTAE) are o evoluție îndelungată, de ani sau zeci de ani, iar efectele asupra organelor țintă se resimt sub forma complicațiilor uneori după 10-15-20 ani sau chiar mai mult.

• Introducere
• Semne si simptome
• Evolutie si complicatii
• Tratament infarct miocardic

La aproximativ 40% din cazuri, tabloul clinic al infarctului de miocard se instalează în plină stare de sănătate aparentă, fără a fi anunțat de anumite simptome premonitorii.
În schimb, la ceilalți 60% putem descrie prodroame ale infarctului miocardic reprezentate în special de semne clinice caracteristice cardiopatiei ischemice dureroase.
Simptomul principal, după cum probabil cunoaşteţi, este durerea extrem de intensă (sfâşietoare, prelungită peste durata tipică durerilor anginoase (peste 20 minute) şi care nu cedează la administrarea nitroglicerinei.

Durerea este localizată precordial, retrosternal (înapoia sternului) putând iradia în ambii umeri dar mai frecvent în umărul stâng, în spate, în “capul pieptului”, în articulaţia pumnului stâng şi în mandibulă.La aproximativ 8% dintre bolnavii cu IMA, durerea poate lipsi – “infarct silenţios”.
Pacienţii care au suferit un IMA descriu durerea ca o senzaţie de strivire sau apăsare cu durata de zeci de minute până la câteva ore, dispărând atunci când se definitivează necroza miocardică.
La bolnavii cu diabet zaharat, datorită neuropatiei diabetice, durerea tipică infarctului poate lipsi sau poate avea intensitate mult redusă.

Al doilea semn ca importanţă este scăderea tensiunii arteriale. La un procent destul de însemnat de pacienţi, apar manifestări digestive: greţuri, vărsături, diaree, balonare, sughiţ rezistent la tratament. Prezenţa acestor simptome se explică prin reflexele vagale mai ales în cazul infarctelor miocardice inferioare.

Infarctul în sine, prin durerea atroce provocată şi prin senzaţia morţii iminente pe care o resimte individul, determină o stare de nelinişte extremă, de anxietate şi descărcare în circulaţia sanguină a unei mari cantităţi de adrenalină (catecolamine) din glandele suprarenale. Aceste nivele ridicate ale catecolaminelor în sângele circulant (hipercatecolaminemie) determină palpitaţii şi ceşterea frecvenţei respiraţiei (polipnee).

Un alt simptom important prin problemele de diagnostic diferenţial pe care le pune este creşterea temperaturii care survine la 12-24 ore de la debutul infarctului. Temperatura nu depășește de regulă 38 de grade Celsius și durează aproximativ o săptămână.

În cadrul tabloului clinic, durerea reprezintă simptomul dominant, prezent în 95-96% din cazuri. Uneori reprezintă chiar singura acuză importantă desprinsă din discuţia medic-pacient.

Durerea ulceroasă este determinată de aciditatea crescută care acţionează asupra receptorilor durerii din peretele duodenului şi stomacului şi de intensificarea activităţii contractile a musculaturii netede a peretelui duodenal manifestată sub forma unui peristaltism accentuat. Acest hiperperistaltism este determinat tot de către hiperaciditate.

Spuneam că durerea din ulcerul gastro-duodenal este caracterizată printr-o ritmicitate şi o periodicitate.
Ritmicitatea se referă la faptul că durerea este legată de ritmul alimentar, adică de orarul zilnic de alimentaţie. Orarul durerii este de obicei constant pentru un anumit bolnav. În ulcerul duodenal, durerea apare când stomacul este gol, la aproximativ 4-5 ore după servirea mesei, şi cedează odată cu o nouă alimentare.

Dacă în cazul ulcerului gastric alimentarea calma durerea pe o perioadă scurtă, de 30 minute – 1 oră, în ulcerul duodenal calmarea durerii ţine cam 2-3 ore, ceea ce coincide de regulă cu momentul mesei următoare.
În ulcerul duodenal existând o secreţie clorhidropeptică ce continuă nestingherită şi în timpul nopţii, bineînţeles că durerea poate să apară şi noaptea, trezind bolnavul din somn. Senzaţia bolnavului va fi acela de „foame dureroasă”, iar aceia care au suferit o perioadă mai lungă de timp cunosc aceste lucruri şi au de obicei la îndemână lapte şi biscuiţi sau pâine prăjită care, odată ingerate, le ameliorează durerea.

Ritmicitatea durerii este mult mai caracteristică ulcerului duodenal decât celui gastric.
Durerea apare ceva mai târziu, după o masă copioasă, însă este mai vie decât după o masă mai modestă.
Trebuie spus că stress-ul psihic, fumatul, stările conflictuale intensifică durerea, pe când repausul fizic şi psihic, alcalinele şi fracţionarea meselor o ameliorează.
In fazele iniţiale ale bolii ulceroase, ritmicitatea este mai evidentă. Pe măsura evoluţiei spre cronicizare sau spre apariţia complicaţiilor, durerea îşi cam pierde ritmul, devenind persistentă şi cedând mult mai greu la ingestia de alimente sau de alcaline.

Unii bolnavi îşi provoacă vărsătura în puseul dureros, deoarece astfel este eliminat retrograd conţinutul acid, durerile ameliorându-se.
Pe lângă ritmicitate, durerea ulceroasă mai este caracaterizată şi de o periodicitate anuală. Aceasta înseamnă că durerea din ulcerul duodenal apare mai ales primăvara şi toamna, spre deosebire de durerea din ulcerul gastric care apare mai frecvent vara şi iarna.
Atunci când apare, perioada dureroasă durează aproximativ o lună, după care se instalează o nouă perioadă de linişte până la următorul puseu dureros.
Perioadele de acalmie, care alternează cu cele dureroase, pot dura săptămâni, luni sau chiar ani de zile.