Mult timp s-a susţinut că femeia este aproape în exclusivitate, cauza sterilităţii. În prezent se acceptă că remeia este implicată în ceva mai mult de jumătate din cazuri. Bărbatului i-ar reveni 40%-50% din cauzele de sterilitate, fie direct, fie indirect ca vector de infecţii. Unii consideră că în 20% din sterilităţi sunt implicaţi ambii parteneri, în 40% doar femeia şi tot în 40%, doar bărbatul. Se mai acceptă că între 5% şi 25% din sterilităţi rămân inexplicabile, cauzele neputând fi decelate la nici unul din parteneri.

Sterilitatea este entitate care afectează cuplul. Având în vedere cauzele sale, au fost delimitate două domenii: al sterilităţii feminine şi al sterilităţii masculine, chiar dacă există situaţii în care sunt implicaţi ambii parteneri.

Fiziopatologic, sterilitatea feminină prezintă două aspecte: – incapacitatea de fecundaţie (a formării oului) sau sterilitatea propriu-zisă; – imposibilitatea menţinerii şi dezvoltării normale a sarcinii, sau infertilitatea. Există unele nuanţe în definirea celor doi termeni. Autorii americani consideră sterilitatea ca incapacitatea ireversibilă a unui individ de a “concepe”, neputând fi corectată prin niciun tratament, în timp ce infertilitatea este definită ca incapacitatea femeii de a rămâne gravidă sau de a da naştere unui copil viabil, într-un interval de 1 an (sau 2). Infertilitatea presupune nu doar absenţa sarcinii în intervalul de timp dat, ci şi avorturile repetate sau/şi naşterea unor copii morţi sau neviabili. Spre deosebire de sterilitate care apare ca “insurmontabilă”, infertilitatea poate fi în schimb, tratată.

Sterilitatea poate avea la origine o patologie care interesează: – gametogeneza (sterilitate prin anovulaţie la femeie, “secretorie”, prin lipsa producerii spermatozoizilor, la bărbat); – parcursul normal al gârneţilor prin tractul genital; -fecundaţia – zigotul nu se formează sau este purtătorul unei anomalii grave, incompatibilă cu viaţa; – nidarea (endometrul impropriu).

Sterilitatea feminină
Infertilitatea masculină
Tratament sterilitate feminină şi masculină

Azospermiile excretorii au la origine: – malformaţii congenitale (absenţa bilaterală a canalelor deferente sau a epididimelor); – traumatisme chirurgicale (ale deferentelor, varicocel, hidrocel, ectopie testiculară, tratament chirurgical al herniei inghinale): – sechele infecţioase cu stenoza epididimo-deferenţială (tuberculoase sau gonococice); – distrofii chistice (chist epididimar).

Azospermiile secretorii survin în hipogonadismele primare sau secundare. Cele primare includ: sindromul Klinefelter, anorhidia congenitală, ectopia testiculară bilaterală, orhita infectioasă bilaterală; traumatisme testiculare (cele dobândite, dacă au survenit în copilărie). Hipogonadismul secundar hipogonadotrop poate fi idiopatic sau lezional. Acestei categorii îi aparţine insuficienţa orhitică secundară unor leziuni hipotalamo-hipofizare. Hipogonadismul mai apare în cadrul unor afecţiuni endocrine tiroidiene corticosuprarenaliene sau metabolice. Tulburarea poate fi parţială, sub forma oligospermiei. Modificările funcţionale constau mai ales în scăderea motilităţii spermatozoizilor, în infecţii genitale, varicocel, autoimunizare cu producerea de anticorpi antispermatici, diabet, hipotiroidie, obezitate, stres, oboseală.

Etape de diagnostic
În infertilitatea masculină presupun parcurgerea câtorva etape:
- anamneza conferă informaţii privind fecunditatea ascendenţilor şi colateralilor şi fecunditatea anterioară a persoanei investigate; – dezvoltarea pubertară; -antecedente infecţioase genitourinare; – antecedente chirurgicale (hernii inghinale, ectopie testiculară, varicocel operat; – modul de viaţă (agenţi toxici, radiaţii, rabagism, alcoolism, consum de substanţe sedative şi psihotrope).
- examenul clinic permite aprecierea: – morfotipului şi a dezvoltării caracterelor sexuale secundare; – prezenţei unor semne de disfuncţie endocrină tiroidiană şi suprarenală; existenţa de cicatrice revelatoare ale unor intervenţii chirurgicale.

Spermograma, investigaţie de bază în stabilirea implicării bărbatului în infertilitate, apreciază: – volumul spermatic (VN: 2-5 ml); – concentraţia de spermatozoizi/ml (VN: 60-200 mii./ml). Sunt definite: oligospermia moderată (40-60 mii./ml), oligospermia medie (20-40 mii./ml), oligospermia gravă (< 20 mii./ml), azoospermie (absenţa spermatozoizilor); - mobilitate imediată (N: 80% din spermatozoizi sunt mobili), astenospermie moderată (50%-70 %), astenospermie severă ( 50%), necrospermie - absenţa mobilităţii; - spermocitograma (studiul formei spermatozoizilor). 80% din spermatozoizi trebuie să prezinte forme normale, teratospermie (< 80% au aspect normal), teratospermie severă (60% normali); - dozarea fructozei (VN: 200-300 mg/ml). Absenţa fructozei din ejaculat corespunde absenţei veziculelor seminale.

Testul postcoital reflectă cantitatea şi vitalitatea spermatozoizilor în glera cervicală a femeii. Testul este normal, când după prelevarea pe lamă şi examenul microscopic imediat, se decelează 3-4 spermatozoizi pe câmp, cu motilitate liniară viguroasă. Un rezultat negativ orientează diagnosticul fie înspre o tulburare în spermatogeneză sau în excreţia spermatozoizilor, fie înspre un deficit al glerei cervicale. Un test postcoital negativ, cu spermograma normală, reflectă implicarea glerei în etiologia infertilităţii.

Tratament sterilitate feminină şi masculină

Vaginul şi colul determină infertilitate prin: imposibilitatea derulării unui act sexual normal (agenezie vaginală, septuri), reflux spermatic (hipoplazia cervico-vaginală), barieră în migrarea spermatozoizilor (sept vaginal transversal), modificări ale ph-ului vaginal cu efect distructiv asupra spermatozoizilor (vaginite infecţioase), alterarea mucusului cervical (endocervicite), barieră în penetrarea spematozoizilor asociată cu distrugerea lor (sinechii de col cu inflamaţie).

Anomaliile uterine generatoare de infertilitate pot fi: -congenitale, datorate unor tulburări în dezvoltarea canalelor lui Muller (agenezie uterină, uter bicorn, septat, rupoplazie uterină – în majoritatea cazurilor acţionează ca factori adjuvanţi în infertilitate); – dobândite (inflamaţii uterine – endometrite acute, endometrite cronice, Tuberculoase— afecţiuni distrofice – fibromul uterin – leziuni cicatriceale – sinechii uterine traumatice, postinflamatorii). În anomaliile uterine este împiedicată migrarea spermatozoizilor şi/sau a zigotului sau este perturbată nidaţia.

Factorii tubari implicaţi în infertilitate, inflamatori sau neinflamatori, sunt reprezentaţi de: salpingite specifice şi nespecifice, endometrioza tubară, aderenţe peritubare cudare şi obstruarea acesteia), traumatismul trompei după intervenţii chirurgicale asupra uterului sau ovarelor sau ligamentopexii), corpi străini intratubari.
Factorii ovarieni ce determină infertilitate pot fi organici, congenitali sau dobândiţi şi funcţionali. Afectarea funcţională a ovarelor poate fi primitivă sau secundară unei patologii hipotalamo-hipofizare.

O serie de sindroame determină ovulaţie sau/şi anomalii ale corpului galben: ovarele polichistice, ovarele paupere, unele distrofii ovariene. Anovulaţia poate să se datorească endometriozei, ovaritelor. Leziunile ovariene antrenează anovulaţia prin modificările de structură şi modificări ale funcţiei, interesând gametogeneza şi/sau steroidogeneza.

Etape de diagnostic

De principiu, investigarea cuplului se începe cu partenerul, când nu este foarte evidentă o cauză feminină, iar investigaţiile de prim eşalon vor fi cele mai puţin agresive.

Elapa I – interogatoriu, examenul clinic general al celor 2 genitori (antecedente semnificative, morfotip), examenul genital. Se recomandă un prim set de investigaţii: – spermograma, iar la femei – colpocitotest, curba termică, examenul glerei cervicale.

Etapa II – poate necesita efectuarea unor investigaţii mai agresive cum ar fi insuflaţia utero-tubară, HSG, laparoscopia, sau investigaţii mai laborioase şi mai costisitoare – examene hormonale.

Examenul glerei cervicale constă în aprecierea filanţei şi a cristalizării, în perioada ovulatorie. Întinderea mucusului cervical între extremităţile braţelor unei pense este de 5-10 cm, iar între lamă şi lamelă, glera cristalizează sub formă de frunză de ferigă.

Temperatura bazală este o metodă simplă de determinare a ovulaţiei şi de apreciere a funcţionalităţii corpului galben. La ovulaţie survine un decalaj termic de 0,3-0,5°C, care persistă o perioadă de 14 zile, în cazul unui corp galben funcţional. Absenţa decalajului corespunde anovulaţiei, iar scurtarea duratei platoului termic, insuficienţei luteale.

Insuflaţia uterotubară testează permeabilitatea tubară. Se insuflă dioxid de carbon, sub control manometric, în cavitatea uterină şi se evidenţiază permeabilitatea trompei prin pasajul gazului. In mod normal, curba kimografică înregistrează iniţial un aspect ascendent, iar ulterior, în dinţi de fierăstrău, cu un maximum de 80-90 mmHg şi un minimum de 50-60 mmHg. Aspectul curbei diferă în obstrucţiile proximale sau distale.

Histerosalpingografia este o metodă de vizualizare radiologică a tractului genital, prin injectarea unei substanţe de contrast hidrosolubile, cu vâscozitate crescută. Permite stabilirea permeabilităţii şi evidenţierea aspectului cavităţii uterine, a trompelor şi a colului uterin.

Laparoscopia conferă o serie de informaţii în sterilitate, referitoare la: – aspectul trompelor, ovarelor şi al peritoneului; – caracteristicile funcţionale ale trompelor (permeabilitatea) şi ale ovarelor (mai ales în perioada ovulatorie).

Investigaţiile hormonale vor fi recomandate în raport cu informaţiile conferite de interogatoriu, examenul clinic, aspectul glerei, temperatura bazală.
Testele citogenetice sunt necesare în diagnosticul amenoreei primare, al malformaţiilor genitale, al avorturilor habituale şi în alte situaţii clinice particulare.

Contraceptia hormonala

Contracepţia hormonală feminină a fost introdusă în practică în 1955 de către Pincus, Chang şi Rock. Contracepţia hormonală a cunoscut o extindere rapidă în deceniile următoare, iar în prezent este utilizată anual de peste 60 de milioane de femei de pe întreg globul. Popularitatea se datorează eficacităţii deosebite, complianţei şi efectelor secundare notabile foarte rare. Sunt utilizate în scop contraceptiv preparate hormonale cu administrare orală, parenterală, (trans) vaginală sau sub formă de implante dermice.

După calea de administrare, principalele contraceptive hormonale pot fi:
- orale: – combinate (COC) sau estro-progestative; -exclusiv progestative (CEP);
- injectabile cu acţiune de lungă durată;
- sub formă de implante subdermice;
- dispozitive intravaginale sau intrauterine, ce conţin un progestativ sau/şi estrogeni.

Nomenclatura şi clasificarea contraceptivelor orale
In raport de compoziţie şi modalităţile de administrare, contraceptivele orale sunt de mai multe tipuri:
a) contraceptive orale combinate (COC) sau estro-vrogestative. Preparatul (şi comprimatul ca atare) este denumit, în mod curent „pilulă contraceptivă” sau, mai simplu, „pilulă”
b) contraceptive (orale) exclusiv progestative (CEP) sau în engleză – Progestin-Only Pili (POP). Mai sunt denumite şi contraceptive „microdozate” sau „micropilule”
c) (pilule) contraceptive de „urgenţă” – în engleză Emergency contraceptive pills” (ECPs).

Avantajele sunt incontestabile:
- contracepţia hormonală orală este deosebit de eficientă
- prezervă fertilitatea femeii
- restabilirea fertilităţii, după întreruperea administrării este promptă.
Contracepţia hormonală orală reprezintă metoda optimă pentru femeia tânără (sub 35 de ani), nefumătoare şi fără copii.

Opţiunea pentru contraceptivul oral combinat presupune alegerea contraceptivului cel mai adecvat pacientei, în funcţie de particularităţile sale generale, caracteristicile ciclului menstrual, o eventuală sensibilitate particulară faţă de steroizi.

Situaţii particulare

Femei în vârstă de peste 35 de ani: se utilizează de COC cu doză mică de estrogeni.
- vârsta sub 18 ani nu contraindică formal utilizarea COC. Adolescentele beneficiază în mod particular de contracepţia cu pilulă.
- vârsta de peste 30 de ani comportă o creştere progresivă a riscului utilizării COC. După 35 de ani la fumătoare, utilizarea estro-progestativelor se face cu prudenţă şi doar în absenţa altor factori de risc. Acelaşi lucru devine valabil şi pentru nefumătoare, după 40 de ani.
- la femei a căror greutate este inferioară celei corespunzătoare înălţimii, incidenţa unor efecte secundare ale COC este mai mare (greţuri, vărsături, tensiune mamară, crampe abdominale, creştere ponderală). În schimb, aceste femei prezintă mai rar hemoragii per-terapeutice şi spotting. Dacă greutatea este superioară valorilor corespunzătoare înălţimii, unele efecte secundare sunt mai rare (tulburările digestive), creşterea ponderală este mai redusă, la fel şi creşterea TA distolice.
Prezintă însă mai frecvent hemoragii per-terapeutice şi spotting pe parcursul primelor cicluri de administrare.

Dispozitive intrauterine

Sunt mici dispozitive, care se introduc în cavitatea uterină în scopul prevenirii unei sarcini. Sunt cunoscuţi sub denumirile de sterilete, IUD (în engleză – intrauterine devices) sau DIU (în franceză – dispositif intrauterine).
Modul de acţiune al dispozitivelor intrauterine constă în producerea unor modificări ale mucoasei uterine, ale colului şi chiar la nivelul trompelor.

Modificările endometrului sunt:
- biochimice antrenând o reacţie inflamatorie nespecifică;
- traumatice endometrul este aplatizat, uneori strivit, atrofiat exulcerat;
- mecanice, DIU reduce suprafaţa pe care eventual s-ar putea implanta oul;
- imunologice probate de apariţia unor modificări ale imunoglobulinelor; acestea perturbă toleranţa imunologică a blastocistului;
- hormonale constând în blocarea receptorilor estrogenici şi progesteronici endometriali, în cazul DIU cu progesteron.

DIU reprezintă metoda contraceptivă de lecţie pentru multipare şi în general pentru femeile care nu mai doresc copii.
Un sterilet odată montat, poate fi folosit 3-5 ani şi chiar mai mult.
Eficienţa DIU este probată printr-un indice Pearl egal cu 1-3 sarcini la 100 femei / an.
Efectele secundare negative cele mai frecvente sunt reprezentate de metroragii şi de infecţii. Apariţia lor impune cel mai adesea întreruperea contracepţiei cu DIU / extragerea steriletului. Mai pot surveni: perforaţii accidentale în momentul inserţiei şi expulzia spontană a DIU. Sarcina care apare la purtătoarele de DIU este, cel mai adesea, o sarcină patologică, terminându-se cel mai adesea cu avort.

Spermicidele

Spermicidele sunt substanţe chimice care imobilizează şi distrug spermatozoizii înainte ca aceştia să pătrundă în canalul cervical. S-au folosit ovule sau tablete spumante, care conţineau mercur, chinină, acid boric şi alţi acizi slabi. Azi se folosesc agenţi tensioactivi de tipul 9 – nonxynol, benzalconiu, menfegol.

- gripa se dovedeşte una dintre cele mai redutabile boli cu transmitere respiratorie, atât prin contagiozitatea foarte mare cât şi prin riscul de evoluţie severă, chiar letală
- cea mai eficientă cale de prevenire se dovedeşte vaccinarea antigripală, ştiind că vaccinul furnizat în fiecare an protejează tocmai contra tulpinilor circulante în sezonul respectiv
- protecţia post vaccinală este foarte bună (dar numai împotriva tulpinilor cuprinse în formula vaccinului) şi durează cel puţin un an de zile
- persoanele nevaccinate (fie din cauza contraindicaţiilor fie din alte motive) surprinse în condiţii de epidemie se mai pot proteja luând medicamente antivirale (amantadină şi rimantadină), administrate pe toată durata riscului de infecţie (adică pe durata epidemiei) – dar cu preţuri de cost mult mai mari.

Mijloacele nespecifice de protecţie, la îndemâna fiecăruia şi a întregii colectivităţi, care vizează însă doar diminuarea riscului de transmitere a virusului, sunt:

- fiecare bolnav să nu circule (să nu ducă boala pe picioare) ci să stea izolat la pat, la domiciliu
- bolnavii să evite să strănute, să tuşească în plină atmosferă liberă
- să folosească pe cât posibil batiste de hârtie de unică folosinţă
- să se evite aglomerările – mai ales în spaţii închise -cu închiderea şcolilor, a spectacolelor în sală, etc.
- să se evite expunerea neprotejată la frig şi umezeală.

Bolnavii cu hepatite acute virale cu virus B şi/sau C trebuie să fie informaţi şi sfătuiţi de către medicul personal sau la externarea din spital, asupra următoarelor aspecte deosebit de importante privind infecţia şi riscurile ce decurg:

- la întoarcerea în familie, cu mici excepţii, pacientul este încă purtător de virus şi deci trebuie să se considere contagios; durata acestei stări variază de la câteva săptămâni la toată viaţa.
Căile prin care poate transmite virusul sunt, în ordinea importanţei :
- calea parenterală (adică prin instrumente contaminate cu sânge). Pentru aceasta trebuie să folosească pentru uz strict personal periuţa de dinţi, trusa de ras, trusa de epilare, trusa de manichiură), iar în caz de accidente prin înţepare cu ace sau alte instrumente casnice să ia măsuri de evitare a folosirii acestora ca atare, în continuare (abandonează acele, fierbe cuţitele sau foarfecile, etc)
- calea sexuală – pentru protecţia partenerului, este indicată folosirea sistematică a prezervativelor, şi, ori de câte ori este posibil, să se recurgă la vaccinarea anti-hepatită B.Pentru hepatita C nu există încă un vaccin protector.
- pentru restul familiei, deşi riscurile sunt mult mai mici, se recomandă vaccinarea preventivă (în cazul virusului B) în cazul mamelor care au sugari încă la sân trebuie abandonată alimentarea la sân şi să se treacă la alimentaţia artificială
- bolnavul trebuie să-şi procure, la nevoie, trusă personală pentru tratamente injectabile (seringă de sticlă şi ace, cu fierbere 1 oră înaintea fiecărei folosiri) sau, şi mai bine, seringi sterile din plastic, de unică folosinţă — cu ace corespunzătoare, în acest caz cele folosite trebuie distruse şi să nu se permită copiilor să se joace cu ele.

În cazul unor accidente sângerânde, a tratamentelor stomatologice, a efectuării de analize de sânge şi chiar în cazul donărilor de sânge, pacientul este obligat să informeze personalul medical respectiv despre riscul de contagiune, pentru ca acesta să ia măsurile de rigoare pentru protecţia celorlalte persoane.
Donarea de sânge este interzisă.
Membrii de familie şi restul anturajului trebuie conştientizaţi despre riscurile şi căile de transmitere a infecţiei şi să ia măsurile amintite mai sus.
Cunoscând şi respectând aceste măsuri, riscurile amintite sunt nule, fără a transforma fostul pacient într-un pericol public, izolat de restul societăţii. Pacientul poate duce o viaţă normală, trăind în armonie cu restul familiei şi societăţii.
După externare, nu orice stare de sănătate aparentă înseamnă şi vindecare, boala putând evolua latent, fără nici un semn clinic aparent, către o hepatită cronică. De aceea, pentru a şti evoluţia în continuare sunt prevăzute mai multe controale clinice şi de laborator, la intervale prestabilite (la 1,3 şi 6 luni).
În acest fel, pacientul va fi în atenţia medicului curant (de familie sau de întreprindere), se va putea aprecia evoluţia şi se vor putea lua, din timp, măsurile corespunzătoare de tratament.

Dieta pentru hepatite

- de internare (chiar dacă starea bună a pacientului nu pare a justifica aceasta). Izolarea la spital rezolvă două probleme: pe de o parte asigură pacientului cele mai bune condiţii de diagnostic, de supraveghere calificată şi de tratament, iar pe de altă parte anulează riscul de contagiune în familie, adică de a transforma un caz izolat într-un focar de boală;
- de spitalizare pe toată durata reală a evoluţiei, în situaţia deja amintită în care pacientul se simte foarte bine cu mult înainte de a se obţine remisiunea datelor de laborator. Plecarea prematură din spital riscă să compromită evoluţia către vindecare;
- de a se conforma recomandărilor primite la externare privind regimul de odihnă şi dieta de cruţare, necesare pentru o perioadă variabilă, până la normalizarea analizelor.Mai ales în această perioadă critică în ce priveşte şansele de vindecare, este necesar ajutorul membrilor de familie;
- de a-şi controla evoluţia prin efectuarea unor controale periodice, clinice şi de laborator, conform recomandărilor primite la externare.Aceste controale sunt menite a interveni medicamentos în cazurile ce nu ajung spontan la vindecare sau de a adapta numite recomandări de dietă, de prelungire a concediului, inclusiv de reinternare în caz de necesitate.

Restul familiei, cunoscând riscul de transmitere a bolii, trebuie:

- să purceadă, imediat după izolarea la spital a bolnavului şi – la nevoie – să colaboreze cu organele de sănătate publică la dezinfecţia lenjeriei personale (prin fierbere), şi a instalaţiei sanitare de WC prin tratare cu substanţe dezinfectante netoxice:
- să recurgă, în măsura posibilului, la măsuri de protecţie specifică cu gammaglobuline – în cazul copiilor mici – sau cu vaccin contra hepatitei A în cazul copiilor mai mari şi adulţilor care ştiu că nu au trecut prin această boală. Aceste măsuri sunt eficiente cu condiţia să fie efectuate cât mai devreme după depistarea cazului de boală din familie;
- în absenţa acestor măsuri de profilaxie specifică să-şi urmărească cu mai multă atenţie starea de sănătate şi să solicite consult medical la cele mai mici semne de suferinţă apărute în intervalul de 1-2 luni de la depistarea primului caz.(Este vorba de semne de disconfort general sau digestiv, de oboseală, şi, mai ales, de modificări ale culorii urinei şi scaunelor)
- la revenirea din spital a bolnavului, nu mai există risc de contagiune, deci nu sunt necesare măsuri de protecţie speciale.

Drojdia de bere
Consumul de drojdie de bere ajuta mult pentru un ten incarcat.Se va folosi o perioada mai indelungata de timp.Are un efect antisceptic si neutralizant.

Leurda
Prin proprietatile de purificare-curatare a sangelui, leurda se foloseste cu succes in tratarea unui ten incarcat.Primavara se culeg frunzele proaspete ale plantei,care se consuma in stare cruda, taiate marunt, find presarate, ca si patrunjelul, pe diferite mancaruri, dand un gust bun si avand un efect decorativ.Din frunzele le leurda se poate prepara si o salata gustoasa sau un piure asemanator spanacului.

Cicoare
O lingurita varfuita de cicoare se opareste cu o cana de apa fierbinte, se lasa o jumatate de minut, dupa care se strecoara si se bea, dimineata, cu inghitituri mici.