Ca definiţie generală, este o suferinţă cronică a bronşiilor mici şi mijlocii – îngustarea acestora- (patie înseamnă boală) având ca manifestări clinice principale tuşea cronică şi dispneea (lipsa de aer) survenind în crize provocate de factori diverşi. Boala reprezintă un stadiu avansat de evoluţie a inflamaţiei bronşice, întreţinute, cu probabilitate, de o sumă de factori printre care figurează:
- inflamaţii acute şi repetate ale căilor respiratorii (bronşite acute, chiar virale)
- neglijarea, lipisa de tratament în cazul acestor bronşite acute
- fumatul intens şi prelungit (în special ţigări nerafinate, fără filtru)
- factori profesionali (activitate îndelungată în atmosferă cu noxe sau expunere îndelungată şi excesivă în aer liber mai ales pe frig şi umezeală)
- factori genetici (un “material” moştenit de slabă calitate – privind ţesuturile bronho-pulmonare)
- factori dobândiţi ce afectează capacitatea locală de apărare la infecţiile respiratori.
Acţiunea factorilor amintiţi este prelungită şi complexă (combinaţi în diferite proporţii sau consecutivi), astfel că se înţelege de ce boala este foarte răspândită la adulţi şi vârstnici.
Afecţiunea evoluează mult timp latent, cu unele pusee active dar perfect tolerată, ca să devină o problemă de sănătate în momentul când se decompensează, adică
atunci când antrenează un grad manifest de insuficienţă respiratorie de tip obstructiv (se îngustează calibrul căilor respiratorii antrenând dificultăţi în circulaţia aerului).
Mecanismele implicate în evoluţie ridică unele semne de întrebare pentru specialişti, fiind greu de explicat de ce doar la unele persoane, şi nu la toate, se înregistrează absenţa tendinţei la vindecare între puseele acute în fazele de început; se discută despre o slăbire progresivă a factorilor locali de apărare – cum este capacitatea mucoasei respiratorii de a se debarasa de particulele aspirate cu coloana de aer, sau reactivitatea receptorilor ce declanşează reflexul de tuse, etc. – ceea ce conduce la suprapunerea în timp a efectelor reziduale după puseele inflamatorii. Se ajunge la un stadiu în care bronşiile mici şi mijlocii devin sediul unei inflamaţii permanente cu hipersecreţie de mucus stagnant şi culturi de germeni (bacterii selectate devenite cu timpul rezistente la antibioticele uzuale).
La rândul său, BPCO antrenează alte neajunsuri, reprezentând de acum înainte un fel de “călcâi al lui Achile” pentru persoana în cauză (un element de minoră rezistenţă):
- bolnavul în cauză se dovedeşte mai vulnerabil la acţiunea unor factori infecţioşi respiratori banali, devenind pacient permanent al secţiilor de pneumologie sau de boli interne, imediat ce se instalează vremea rece
- germenii stagnanţi în secreţiile bronşice determină de multe ori bronhopneumonii greu de tratat cu antibioticele uzuale (din cauza rezistenţei instalate)
- durata tratamentelor necesare pentru fiecare episod evolutiv este mai mare decât la alţi pacienţi din cauza dificultăţilor locale de penetrare a antibioticelor şi de reparare tisulară – asistând de multe ori la evoluţii trenante
- din ce în ce mai des apar crize de sufocare, de lipsă de aer din cauza spasmului muscular pe bronşiile mici afectate de inflamaţia cronică
- cu timpul se poate ajunge la o epuizare a rezervelor funcţionale, pacientul în stadii avansate fiind într-o continuă lipsă de aer (dispnee de efort cu cianoză şi intoleranţă la eforturi minime – chiar şi la vorbit sau la deplasare în casă).
- se mai poate complica cu un grad de emfizem pulmonar (distrugerea alveolelor).
Diagnosticul
Se pune în baza istoriculului de tuse cronică, a datelor clinice, a probelor funcţionale respiratorii (sindrom obstuctiv care nu cedează complet la bronhodilatatoare).
Tratament
Tratament bronhopneumopatia cronica