Astmul bronşic este o boală dobândită a copiilor şi adulţilor manifestată prin crize acute de dispnee – de lipsă de aer – cu senzaţie acută de sufocare, crize declanşate brusc şi cu durată variabilă (de obicei 15-30 min – până la câteva ore) cu remisiune spontană lentă sau mai rapidă după anumite medicamente. Crizele tipice sunt nocturne – în a doua jumătate a nopţii – dar pot surveni şi ziua, uneori fără o cauză aparentă, alteori după inhalarea unor substanţe alergene prezente în aerul respirat.
În mod caracteristic, cel puţin în formele pure şi în perioadele de început ale evoluţiei bolii, crizele de dispnee acută sunt separate de perioade de acalmie cu stare aparent normală (aceste perioade pot avea durată variabilă, de la ore la săptămâni sau luni de zile); alteori, în cazuri de boală cu evoluţie veche, prelungită, şi/sau în absenţa tratamentului, crizele pot fi mai dese sau mai lungi lăsând impresia unei singure crize permanente – starea de “rău astmatic” – sau în perioadele dintre crize pacientul nu mai revine la starea de normalitate (putând persista în proporţii variabile – tuse, expectoraţie mucoasă, dispnee de efort, etc).
În patogenia astmului bronşic (modul prin care se ajunge la starea de boală) înţelegerea fenomenelor întâmpină unele dificultăţi mai ales datorită diversităţii formelor clinico-evolutive, cu relaţii cauzale aparente multiple; în unele cazuri, crizele nu au cauze aparente; în altele, cauzele par a fi diferite, variabile, la acelaşi pacient, iar în cazuri de astm alergic pur, declanşarea crizelor se corelează întotdeauna cu acelaşi factor declanşator.
Criza de dispnee se explică, în toate formele de astm, prin strâmtorarea intensă a calibrului canalelor aeriene, strâmtorare dată de contracţia intensă – ca un spasm prelungit – a fibrelor musculare dispuse inelar din pereţii bronşiilor mijlocii şi mici. Pacientul este obligat să forţeze trecerea aerului prin aceste canale mult strâmtorate; dacă inspiraţia – asigurată prin contracţia muşchilor puternici diafragm şi intercostali – poate fi asigurată relativ bine, expiraţia, (care se produce pasiv în proporţie de 90%, prin revenirea elastică a diametrelor cutiei toracice la starea de repaus şi doar în 10 % participă unii muşchi expiratori intercostali ) devine mult mai dificilă.
Într-adevăr, pacientul luptă să scoată aerul din plămâni : ia o poziţie şezândă, cu mâinile sprijinite pe suprafaţa patului fixându-şi umerii ca bază în antrenarea suplimentară, voluntară, a unor muşchi expiratori ajutători. Persoanele din jur pot auzi cu uşurinţă zgomotul, ca un fluerat, al respiraţiei pacientului în faza de expiraţie; pacientul poate intra în panică, preocupat numai de dificultatea de a respira (ochii larg deschişi, eventual injectaţi de efort, uneori cianoză a feţei).
Criza poate fi precedată de un acces de tuse, alteori tuşea este la sfârşitul crizei, aparent eliberatoare prin eliminarea unei cantităţi variabile de spută mucoasă.
Declanşarea crizelor este explicată în multe cazuri prin prezenţa în aerul respirat a unor cantităţi foarte mici de substanţe faţă de care pacientul în cauză este “sensibilizat” şi a devenit intolerant (poate fi vorba de polenuri diverse, de mirosuri – inclusiv de parfum, de pulberi minuscule – cum este hrana uscată pentru peştii de acvariu, puful de la păsări – mai ales cel băgate în perne, praful de apartament, etc).
Starea de sensibilizare (alergie în limbaj curent) este mai greu de explicat.
În toate aceste cazuri substanţa inhalată, întotdeauna aceeaşi, provoacă imediat un fel de fenomen de respingere care implică hipermie importantă (adică aflux mare de sânge în submucoasă, îngroşând-o) asociată cu:
- hipersecreţie importantă de mucus pe căile aeriene (ce poate provoca tuşea cu care începe criza)
- aglomerarea în submucoasă a unor celule specializate care eliberează nişte substanţe cu rol de apărare (histamină, serotonină şi altele), dar care la aceşti pacienţi induc contracţia fibrelor musculare amintite şi instalarea spasmului bronşic.
Răspunsul la întrebarea de ce aceste substanţe sunt perfect tolerate de alte persoane, normale, şi sunt periculoase numai pentru aceşti pacienţi este cheia înţelegerii bolii. Un pacient alergic nu a fost aşa de la naştere ; el a devenit intolerant mai târziu, datorită unor deviaţii – încă insuficient cunoscute – deviaţii în comportamentul propriului organism faţă de una sau mai multe dintre aceste substanţe. Pacientul reacţionează violent la o anume substanţă dar se comportă indiferent la prezenţa altor substanţe inhalate.
În practică se întâlnesc două mari forme clinico-evolutive:
- astmul alergic sau extrinsec
- astmul intrisesc sau infectios .